1
În general, există trei feluri de a evada dintr-o incintă supravegheată: pe dedesubt, pe deasupra şi prin, adică săpând tunele, „zburând” deasupra zidurilor şi spărgându-le sau trecând prin ele. Cele mai meticuloase şi obstinate evadări din secolul XX au avut loc prin tunele şi conducte: fugarii au fost de obicei prizonieri în timpul celui de-al doilea război mondial, aflaţi în diferite fortăreţe-închisori şi lagăre din Germania. Majoritatea acestor actanţi ai evadării prin tunele erau britanici şi americani, olandezi şi francezi, internaţi în lagăre naziste. Constructori fervenţi de tunele au fost şi prizonierii din timpul primului război mondial, dar ingeniozitatea şi faima lor au fost depăşite de prizonierii din cea de-a doua conflagraţie mondială.
De obicei se săpau mai multe tunele, în speranţa că măcar unul va avea sorţi de izbândă şi nu va fi descoperit de autorităţi; uneori, tunelele de suprafaţă erau trape către adevăratele tunele, de profunzime. Săparea tunelului presupunea un şantier complicat şi camuflat, dotat cu unelte, „mineri” şi paznici ai săpătorilor. Echipele erau conduse de un săpător experimentat (ofiţer de geniu), pe lângă care funcţiona un întreg furnicar de mineri, tâmplari, ingineri adaptaţi sau improvizaţi. Alături de aceştia, consideraţi a fi specialişti, acţionau nespecialiştii, porecliţi „pinguinii” sau „paravanele”, întrucât trebuiau să facă să dispară pământul săpat; cei care îşi umpleau buzunarele cu pământ aveau mersul legănat din cauza greutăţii acestuia, de aici porecla lor de „pinguini”. În general, proiectele evadărilor prin săparea de tunele angajau zeci ori chiar sute de „oameni-cârtiţă” şi „furnici” sau chiar întreaga colectivitate dintr-un spaţiu punitiv.
Ruxandra Cesereanu,”Fugarii.Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX”,
Polirom, 2016
Chestiunea trădării era exclusă în cazul prizonierilor de război captivi în fortăreţe germane autorităţile erau însă îndeajuns de vigilente încât să bănuiască munca subterană a prizonierilor şi să facă controale pentru a descoperi tunelele, fie întâmplător, fie datorită tenacităţii; doar un procent infim de tunele nu erau descoperite, respectiv unu din şapte.
Săpătorii coborau prin trape secrete (ascunse sub obiecte stabile, precum soba, de pildă; în nici un caz sub paturi, unde puteau fi uşor descoperite) la circa zece metri dedesubt, nisipul/pământul scos din subterană fiind transportat în buzunare, în săculeţi, în cutii, în gamele ori în vagonete mici. Acesta era apoi răspândit în aer (de pe acoperişuri, acolo unde era cazul), aruncat în afara lagărelor sau îngropat.Galeriile aveau un diametru de aproximativ şaizeci de centimetri, fiind săpate cu lopeţi – acestea erau furnizate de autorităţi şi foloseau la alimentarea sobelor cu cărbune. Săpătorii aveau la dispoziţie atât unelte improvizate, cât şi unelte din dotarea spaţiului punitiv respectiv. Trebuie precizat însă că în cazul prizonierilor de război proveniţi din ţările occidentale spaţiile de detenţie erau permisive şi, uneori, relativ lejere, spre deosebire de lagărele naziste de exterminare (pentru evrei, polonezi, ruşi). Munca de săpare dura câteva luni sau chiar un an, iar lungimea tunelelor varia între treizeci şi peste o sută de metri. Întrucât numărul fugarilor doritori era foarte mare, adesea se trăgea la sorţi. În orice caz, prin astfel de tunele au reuşit să evadeze zeci de prizonieri. După ce străbăteau tunelul şi ieşeau la suprafaţă, oamenii-cârtiţă se împărţeau în grupuri mai mici sau fiecare îşi vedea de drumul lui, având la ei rezerve concentrate de hrană, de obicei ciocolată şi vitamine.
