Interviu IRINA TEODORESCU: „Hai să povestim cu patimă”

Dialog exclusiv Lapunkt între Irina TEODORESCU şi Cristian Pătrăşconiu.

Vă place mult să scrieţi? După părerea mea, una din trăsăturile cele mai evidente ale cărţii dvs de debut ţine exact de această plăcere de a scrie, de a povesti…

Da, da, îmi place mult să povestesc.
De curând, iubitul meu mi-a spus că sunt cam egoistă fiindcă, după părerea lui (şi nu numai a lui), eu nu vreau să întind mâna cititorului ca el să poată veni înspre mine. Eu i-am spus că nu-i adevărat, dar că n-aş vrea nici să ţin de mână cititorul care ştie să meargă singur. Iubitul meu susţinea că, totuşi, nu fac eforturi şi că, de altfel, se-ntreabă pentru cine scriu. N-am ştiut să-i răspund pe moment, însă între timp m-am gândit. Am ajuns la concluzia că scriu pentru personaje, pentru ca ele să existe. Pentru poveste…

Povestea îmi place, ea vrea să fie scrisă.

Şi-apoi îmi şi place să descriu alte posibilităţi decât cele evident existente. Mi se pare util — sau chiar esenţial — să învăţăm să trăim conştienţi că mai multe realităţi sunt perceptibile în acelaţi timp.

Cum scrieţi? Greu? Chinuitor? Direct, de la sine? Cu multe ciorne? Pe hîrtie? Pe computer direct? Citiţi, apoi, cu glas tare ceea ce aţi scris pentru a verifica „sunetul” scriiturii, pentru a auzi o „muzică” a frazelor?

Nu pot să zic că e o activitate chinuitoare. Sincer, dac-ar fi chinuitor, aş renunţa şi aş face ceva mai plăcut.
Scriu pe hârtie, fără ciorne. Nu-mi place să iau notiţe. Când scriu, mai tai, mai adaug printre rânduri, pe margine…  Apoi bat la computer. Mai schimb, mai tai, mai adaug. La sfârşit citesc cu glas tare, da. Până acum mi-am folosit copiii ca public, pentru „Mustăcios…” a stat fiică-mea să mă asculte, i-am citit să văd dacă se-nţelege ceva. Se-nţelegea chiar foarte bine. Am mai adăugat eu nişte puncte, nişte virgule între timp, dar în mare e cam aşa cum era la-nceput. Pentru al doilea roman (Les Etrangères), tot fiică-mea s-a sacrificat. La al doilea roman vroiam să testez cum sună frazele, muzica aceasta a scriiturii. Acum, la al treilea, a stat fi-miu la ascultat. Mi-a spus că nu citesc foarte bine, că o iau ori prea repede, ori prea-ncet, dar până la urmă am reuşit s-ajungem la capăt.

Gîndiţi în română sau direct în franceză structura paragrafelor, înşiruirea frazelor, capitolele unei povestiri?

Direct în franceza. Dar mai îmi vine câte-un cuvânt în română. Când mi se-ntâmpla e complicat, pentru ca-n general nu poate fi tradus aşa cum aş vrea.
De exemplu, la „Mustăcios…” am avut mari probleme cu iahnia de fasole. Omului îi plăcea iahnia de fasole, pur şi simplu n-aveam cum s-o schimb. Am scris eu acolo „cassoulet”, care este o mâncare cu fasole albă. Însă „cassoulet” este o chestie specifică din sud-estul Franţei. Schimba toată acţiunea imediat, nu mergea deloc. Pe deasupra, în cartea aceasta cititorul poate înţelege că totul are loc în România numai după numele şi prenumele personajelor. Dacă apărea acolo o mâncare cu specific franţuzesc, intram în ceaţă…   Aşa a devenit iahnia o fiertură de fasole.
De curând, în noul roman am avut altă problemă: se aşează un personaj pe jos şi solul este din mozaic cu pietricele. Personajul se întinde şi pietricelele îl „împung”în spate. Împung mi-a venit în româna şi nici urmă de o traducere adaptată. Pâna la urmă am scris că-l apăsa.

Debutul dvs în proză este aşa cum, atunci cînd nu aveaţi nici o carte publicată, vi l-aţi imaginat? Sau e chiar mai mult decît ceea ce aţi gîndit cîndva cu privire la el?

De fapt înainte să apară cartea şi să atragă atenţia criticii, nu prea îndrăzneam să mă gândesc la cum va fi, dacă va fi… Pe de altă parte, nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se-nvârte microcosmosul literar, despre ce-nseamnă un turneu de promovare, nu fusesem în viaţa mea la un festival de literatură… Acum mă gândesc cu nostalgie la cât de naivă eram.
Manuscrisul acesta l-am trimis prin poştă la cinci edituri. Editura Gaia mi-a răspuns cinci zile mai târziu, mi-au scris un email  în care mă informau că manuscrisul le-a placut şi că acum va trece la a doua etapă de lectură. Am dat petrecere în seara respectivă (era joi), iar a doua zi mi-am dat seama că acum poate voi aştepta o lună verdictul celei de a doua etape de lectură, că nu ştiam dacă nu cumva erau vreo cincizeci de etape similare, că de fapt nu ştiam nimic. A mai durat trei zile şi Gaia mi-a telefonat să-mi spună că-mi cumpără manuscrisul. Apoi a început o perioadă ciudată în care mi-am dat seama că textul nu-mi mai aparţine, că nişte necunoscuţi vor scrie chestii despre povestea şi personajele mele, că vor face o imagine pentru copertă etc. Şi abia mai târziu, câteva luni mai târziu, după ce cartea a-nceput să existe ca obiect, mi-am dat seama ce înseamnă : anume, să accepţi că tu eşti tu şi cartea-i carte. La „Mustăcios…”, critica a fost bună, iar părerile cititorilor diversificate. Unii declarau că e prea complicat, prea multe personaje (asta şi din cauza numelor străine). Alţii, că e prea rapid (desigur, dacă aş fi vrut să fie un roman fluviu, atunci aş mai fi adăugat 1200 de pagini). Alţii au spus că exact asta i-a amuzat (eu nu voiam să amuz pe nimeni iniţial!). Alţii că e că o respiraţie în peisajul literar francez, alţii că e o carte exotică. Cu timpul am început şi eu să-mi dau seama de unele aspecte la care nu mă gândisem nici o secundă înainte. De exemplu, faptul că sunt multe personaje (cu nişte caractere foarte pronunţate şi care trec foarte repede) face specificitatea romanului. Aceasta, cât şi amestecul de umor şi tragedie. Primul editor a făcut o copertă haioasă, cu o mustaţă. Prin urmare, cititorul cumpara o carte haioasă. Editorul din Germania a făcut o copertă cu o femeie şi-n prezentare au pus un citat despre dragoste. Presupun că cititorul din Germania cumpara o carte mai romantică. Până la urmă, coperta ediţiei de buzunar şi cea de la Polirom mi se par mai potrivite…

Cum este în Franţa un debut care contează? Ce „ingrediente” are acesta? Este o „ieşire” pe piaţa cărţii calculată sau este şi mult hazard în tot acest proces?

În Franţa există o perioadă ciudată care se numeşte „la rentrée littéraire”. Adică toată Franţa dispare-n vacanţa de la 14 iulie la 16-17 august, iar când se-ntoarce, noile cărţi ale noilor autori au apărut şi stau cuminţi pe rafturi, asteptînd această avalanşă de cititori. Jurnaliştii, critica, toţi vin de la plajă şi-şi îndreaptă privirile spre lumea literară. Este, bineînţeles, ciudat, cartea ta apare printre celelalte 800 şi tu speri că o să placă mai mult decât cel puţin 750 altele. Bineînţeles, există diverse clasificări, dar ce e important este ca librăriile să remarce romanul tău şi să-l scoată în evidenţă. Eu am avut noroc. Romanul ăsta a plăcut cititorilor care ştiu să citească (nu toată lumea ştie să citească în Franta – sunt mulţi consumatori de romane de gară…). A plăcut librarilor şi a plăcut jurnaliştilor. Au găsit ei acolo ceva diferit (în momentul de faţă apar tot felul de romane nombriliste „franco-franceze” – unele sunt bune, altele nu prea… În orice caz, sunt multe pe acelaşi subiect…), o poveste adevărată, unii au râs, alţii au plâns…

Între un succes de critică şi un succes de librărie / de audienţă, ce aţi alege? Sigur, situaţia ideală să existe ambele…Dar, dacă nu ar exista, pentru ce aţi opta?

Grea întrebare. Primul meu reflex ar fi să optez pentru un succes de critică. Însă câteodată unele texte ridicate în slavi de critici sunt mult prea elitiste (nombriliste) şi unele cărţi cu mare succes de librărie sunt foarte bune. Desigur, vorbesc aici de nişte situaţii extreme, dar o carte care are numai succes de critică sau numai succes de audienţă este o carte care se află într-o asemenea situaţie extremă.

Care este măsura dumneavoastră privilegiată pentru succes în ceea ce faceţi?

Adică de la ce moment încolo încep să consider că e un succes ? Hm… Problema cu succesul cred că este, din păcate, la fel ca aceea cu banii. Sau cum e aceea cu spaţiul, ca să nu vorbim neapărat de bani : cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult. Dacă stai într-o garsonieră şi te muţi în două camere, o să ţi se pară mare un timp, după care, cu siguranţă, vei dori trei camere.

Îmi amintesc de un eveniment la care am participat cu nişte prieteni în 2009. Instalasem un fel de cabină în holul unui teatru, o cabină cam cum sînt cele de probă de la magazinele de haine, de vreo 3m², cu o perdea neagră. Înăuntru ne aşezam pe rând la un birou, câte o oră fiecare. Cu toţii pregătisem nişte texte scrise de noi, le trăsesem la xerox şi le băgasem în nişte plicuri. Publicul putea să intre (câte o persoană, două maxim). Intrau, alegeau un plic iar noi îl desfăceam, citeam textul cu voce tare spectatorului respectiv şi, la sfârşit, li-l dădeam. Oamenii ascultau, mulţumeau, îşi luau plicul şi plecau. Era pe 8 martie, de Ziua Femeii, textele noastre aveau chiar tema „femeia”. Eu aveam trei texte, fiecare era în nişte plicuri de trei culori diferite. Deci, intru acolo, vin diverşi spectatori. La un moment dat intră un domn, alege un plic, îi citesc textul (era o poveste scurtă despre o femeie – cactus care a fost inclus în volumul de proză scurtă pe care l-am publicat în 2011). Domnul îmi zâmbeşte, spune mulţumesc şi pleacă. Mai pe seară rămânem între prieteni şi cunoscuţi să bem un pahar. Apare domnul acela din nou; abia atunci îmi dau seama că era directorul teatrului unde ne aflam. Vorbim un pic cu toţii, ciocnim un pahar de vin, şi-apoi se-ntoarce-nspre mine şi-mi zice „Dvs. aveţi talent, trebuie să continuaţi să scrieţi!”. M-am bâlbâit eu un pic, iar el a plecat. Atât. Cred că pot să număr acest compliment printre cele mai mari succese din viaţa mea de scriitoare. Pe vremea aceea, succesul meu de scriitoare stătea într-o mansardă. Între timp s-a mutat. Mai întâi la garsonieră, s-a simţit foarte bine acolo un timp. Apoi la două camere. Tot aşa, bucurie mare la-nceput şi-apoi frustrare. Să vedem ce sa va mai întâmpla…

Ce fel de literatură vi se potriveşte să scrieţi? Către ce veţi merge sau intenţionaţi să mergeţi, în literatură, adîncind această direcţie eventual?

Mie-mi place, după cum spuneam mai sus, să scriu poveşti. Deci presupun (sau presupuneam) că voi scrie tot timpul o literatură de poveşti. Dar am scris de curând o piesă de teatru în care nu se-ntâmplă nimic. Nu stiu ce să cred, m-am îndepartat de „drumul” meu, însă mi-a făcut la fel de multă plăcere… Poate că nu ştiu încă să dau o definiţie a felului „meu” de literatură. Poate că nu am stabilit încă exact ce mi se potriveşte cel mai bine. Poate că trebuie să mai aştept până voi afla.

Scriitoare română sau scriitoare franceză? Sau, pur şi simplu, scriitoare? Ce este, pentru dvs, mai firesc din înşiruirea aceasta? Ce sună mai natural?

Pur si simplu scriitoare e cel mai bine, pentru că nu se ştie niciodată. Cine ştie dacă nu mă voi duce să locuiesc în Peru într-o bună zi. Şi, dacă voi sta acolo, atunci cu siguranţă voi scrie în spaniolă.

Cum apreciaţi, de fapt, că este importantă limba şi ţara în care scrii şi publici? Cum contează acestea?

Mie mi se pare normal, logic, mai comod şi mai firesc să scrii în limba în care trăieşti. Dar… Nici în această privinţă nu se ştie niciodată… Adevărul este că dacă, prin ştiu eu ce hazard, ajung să locuiesc în China, nu cred că mă voi apuca vreodată de scris în chineză.

În ce fel aţi vrut să fie prezentă ţara dvs de origine – România – în cartea de de debut? Ce anume, în mod esenţial, aţi vrut să se regăsească acolo, în romanul dumneavoastră prim?

În momentul în care am scris cartea aceasta, adică în vara 2013, România avea o imagine destul de neplăcută (şi falsă) în Paris : cea de victimă a unei dictaturi comuniste şi / sau cea de ţară săracă şi lipsită de educaţie. Bineînteles, generalizez şi exagerez un pic. Pe atunci mă supăra foarte tare imaginea de victimă. Eu ştiam o Românie comunistă unde, da, într-adevar, a fost greu, însă eu eram copil, mă distram foarte bine cu prietenele mele, cu verii mei, cu pisicile bunicii, cu un câine Rex care, săracul, cred că a trăit cu iluzia că el era ponei, pentru că ne tot plimbam pe el… Auzisem şi grămezi de poveşti despre cum era-n România înainte de comunism şi de război. Vroiam să vorbesc despre asta. Vroiam mai ales ca cititorii sa-nţeleagă că nu poţi băga într-un singur sac 20 şi ceva de milioane de persoane. Aşa că am scris povestea familiei Marinescu fără să precizez exact unde anume se întâmplă acţiunea. Scopul era ca cititorul francez să nu vadă altceva acolo decât o familie de oameni caracterizati, ca noi toţi, prin calităţile şi defectele lor. Alt mesaj era în privinţa istoriei: evenimentele istorice nu au, din păcate, foarte multă influenţă asupra naturii omeneşti.

„Blestemul tilharului mustacios e un mic roman in care actiunea inainteaza vesel si temerar, amestecind picarescul si realismul cel mai crud. Irina Teodorescu, scriitoare de origine romana, dar care minuieste cu mare usurinta toate registrele limbii franceze, ne face sa trecem, aproape pe nesimtite, printr-un secol de istorie a Europei de Est.” (Le Figaro litteraire)

 

„Cu umor si fantezie, Irina Teodorescu ne poarta prin istoria – citeodata de un haz nebun – a mostenirii familiei Marinescu. Povestea capata insa si accente grave in momentele in care, printre rinduri, se intrevad evenimentele tragice ale secolului.” (La Quinzaine litteraire)

 

„Blestemul tilharului mustacios, avind in prim-plan destinul complicat al clanului Marinescu, nu este un roman de familie traditional, ci o disputa apriga intre generatii, cu accente jucause, nebunesti, cu mult comic al situatiilor, cu personaje tipice – aproape in maniera Commedia dell’arte – si cu un limbaj cu totul original.” (Spiegel Online)

Există teorii – care vin inclusiv dinspre medicină – cu privire la rolul terapeutic al pveştilor. O italiancă, Paola Santagostino, vorbeşte chiar despre despre „tehnica fabulaţiei” ca metodă de a încerca să micşorezi o problemă sau să vindeci. Tot ea – despre „băsmuire”. Unde se duc poveştile din lumea sau lumile exotice pe care le sugerează romanul dvs? Către ce vreţi să meargă ele?

Eu cred ca puteri terapeutice există. Şi nu e vorba de o credinţă nejustificată. Când eram mică, am ascultat, ca majoritatea copiiilor din România, discuri cu basme şi poveşti. Personajele acelea erau prietenii mei când mă-ntorceam acasă la doisprezece şi stăteam singură până după-amiaza.
În privinţa poveştilor din lumea „Mustăciosului…”… Mesajul este destul de simplu: toate trec, şi încă foarte repede, şi dacă tot trec, atunci hai să le povestim cu patimă.
Poveştile au şi un rol explicativ. Ca o psihanaliză deghizată, câteodată. Sau ca visele. Este de altfel rolul literaturii şi al artei în general : crearea unui spaţiu unde mintea omului se poate transporta şi unde gândurile lui se pot descurca; unde conştienţa poate elucida unele conflicte interne.

Ca scriitoare, vă simţiti aproape de…? Poate Panait Istrati? Sau de alţii?

Mă simt aproape de scriitori cu care nu am nici o legătură la prima vedere. Mă simt aproape de Steinbeck, mă simt aproape de Kundera, mă simt aproape de Ileana Vulpescu şi de Mircea Eliade şi Romain Gary (v-am spus că nu e logic…).

Dar în calitate de cititoare, care este „inima” preferinţelor dumneavoastră?

Inima preferinţelor mele literare este largă.
Notez aici ultimele cinci lecturi ce m-au marcat : Insula lui Artur de Elsa Morante, Tristeţile unui american de Siri Hustvedt, Pan de Knut Hamsun, L’autre (Celalalt) de Enzo Corman (e vorba de o piesă de teatru), Zapada de Orhan Pamuk. Şi am o mare iubire pentru Marguerite Duras, pentru poeziile lui Nichita şi cele ale Anei Akhmatova. Pentru scrisorile lui Simone de Beauvoir către amantul ei american. Şi, la români, o contemporană : Florina Iliş cu Vieţile paralele (restul nu am citit).

Ah, şi Peter Matthiessen; visul meu cel mai mare ar fi să scriu într-o zi un fel  The Snow Leopard al meu (în care nu se-ntâmplă nimic, ba chiar mai frumos, nici ceea ce trebuie neapărat să se-ntâmple nu se va petrece).

La debut aţi avut succes. Exista o plăcere, dincolo de orice dubiu, pe care ţi-o dă faptul de a avea succes. O plăcere perfect legitimă. Dar există, credeţi, şi o povară a succesului – o povară (fie şi a responsabilităţii) care se aşeaza, imediat ce se aliniază astrele în direcţia aceasta, pe umerii celui sau celei care are succes?

O povară… nu ştiu dacă e exact cuvântul potrivit. Aş vorbi mai degrabă de piedici puse pe un drum.
Aşa o iei tu pe o cărare ce se deschide prietenoasă-n faţa ta şi ce pare a urca lin spre vârful muntelui; pe măsură ce înaintezi îţi dai seama că e o cărare grea, că poate nu ai echipamentul necesar, că sunt animale sălbatice, pietriş, urcuşuri şi coborâşuri alunecoase. Problema principală este că nu poţi să spui (şi nici nu prea vrei) „hai că mai bine mă-ntorc”. La fel este şi cu succesul.

Mai e şi problema singurătăţii. Deci, o iei singur pe un drum, la-nceput chiar crezi că nu eşti aşa singur, ai impresia că vei fi însoţit, însă nici gând, la un moment dat te uiti în jur şi nu mai e nimeni, numai tu, o cărare strâmtă şi ameninţarea întunericului. Şi-atunci te gândeşti (ca artist), că undeva cineva te-a minţit: sincer credeai că, scriind o carte, multă lume te va însoti pe drumul acesta singuratic…

Despre imposibilitatea de a colabora la o creaţie artistică, despre singurătatea artistului, despre cealaltă faţă a succesului, despre sensul creaţiei artistice (care evident că nu este succesul) am scris al doilea roman, Les Etrangères (Străinele). Sunt vreo 200 de pagini numai despre acest subiect…

PROFIL.