Copiii, micuţii ţărani şcolari, începuseră să muncească de la o vârstă fragedă, li se furase copilăria. De fapt, dacă stăm să socotim: lor le fusese furată copilăria, altora tinereţea, altora libertatea. Lui Viktor Iulievici i se furase o nimica toată – aspirantura.
După trei ani de semideportare – locurile erau aceleaşi de pe vremea ţarilor, acolo îi trimiteau pe tinerii isteţi ca el şi cu simţul demnităţii – şi după ce i-a scos la liman pe elevii din clasa a şaptea, Viktor Iulievici s-a întors la Moscova, la mama lui, în pasajul Bolşevicilor, în casa cu cavalerul din nişa de la intrare. Printr-un miracol, prima propunere să predea literatura a venit de la o şcoală aflată la zece minute de casă, aproape de Biblioteca de Istorie, care-l atrăgea pe profesorul topit după cultura livrescă mai mult decât teatrele şi muzeele capitalei.
A încercat să reînnoiască legăturile din universitate, să ia contact cu unele persoane. S-a întâlnit cu Lena Kurtzer, care făcuse războiul ca traducătoare pentru armată, dar n-a reuşit să aibă o discuţie sinceră cu ea. A mai găsit două colege de an, dar nici de data asta întâlnirea n-a dus la nimic bun. Era vremea tăcerii, nimeni nu era dispus să vorbească deschis, fără ascunzişuri. Li s-a dezlegat limba câţiva ani mai târziu. Dintre cei trei colegi de facultate, unul era activist de partid, al doilea preda la o şcoală. Relaţia cu ei se limita la un pahar de băutură, după care îi lua cu sfârşeală. Al treilea, Stas Komarniţki, nu mai putea fi contactat: se afla în lagăr, fie intrase în vreun bucluc, fie pur şi simplu îl luase gura pe dinainte. Singurul dintre prieteni cu care era fericit să se vadă se numea Mişka Kolesnik, un fost vecin din cartier. Formau o pereche de tot hazul, o păţiseră în timpul războiului: Mişa rămăsese fără un picior, Viktor fără o mână. Îşi spuneau: „trei mâini, trei picioare“.
