Doctorul Vasile Voiculescu în amintirea mea

Prin anii 50, cãtre sfârşitul sãptãmânii, dupã-amiaza, mergeam de mânã cu pãrinţii mei la doctorul Vasile Voiculescu, unde gazda avea obiceiul sã citeascã invitaţilor sãi (Vladimir Streinu şi soţia, Sandu Lãzãrescu, doctorul Nini Radian) fie câte un poem cald din ciclul Sonetelor închipuite dupã Shakespeare, în traducere imaginarã, fie o povestire fantasticã scrisã de curând. De pe strada noastrã, urcam panta strãzii Salvator, traversam strada Uranus, mergeam agale pe strada Sirenelor, coboram Dealul Spirii cãtre cartierul Cotroceni, afundându-ne pe trotoarele umbrite de coroanele copacilor bãtrâni, pânã ajungeam pe strada Dr. Staicovici. Suiam scãrile unei case cu demisol şi parter care, vãzutã de afarã, avea un aspect modest. Doctorul, scund, cu înfãţişare de monah, cu pãrul lung şi barbã albã, ne întâmpina la uşã, strângându-ne mâinile în degetele lui reci şi nervoase.

Pe toate laturile camerei lui se înãlţau pânã sus rafturi cu volume ale cãror coperţi pãreau sã alcãtuiascã motivele ornamentale ale unei ţesãturi vechi în culori ca de covor, variind de la roşu stins la mãsliniu şi galben veşted, Lângã patul îngust, rezematã de un vraf de cãrţi, pe noptierã, licãrea o icoanã, Ne aşezam pe fotelurile cenuşii din jurul biroului şi eram poftiţi mai întâi sã ronţãim miezuri de nuci cu stafide, aşezate dinainte pe farfurioare, în dreptul fiecãruia. În încãpere era frig în toate anotimpurile, dar senzaţia accentuatã de rãcoare dispãrea treptat, pe mãsurã ce doctorul Voiculescu ne citea. Atunci, sub vraja vocii lui muzical-scormonitoare, nuanţele ofilite ale mobilei, umbrele şi melancolia emanatã de ambianţã se estompau şi odaia se umplea de ardoarea unei imaginaţii care ne rãpea fiinţele pânã la pierderea respiraţiei. Lectura povestirilor “Schimnicul”, “Capul de zimbru” şi “Pescarul Amin”, în rãstimpul unor seri de neuitat, mi-a revãrsat în poalele minţii o bogãţie pe care nu o puteam compara, la vârsta de 9 ani, decât cu cea din peştera lui Aladin.

Cine şi-ar fi putut închipui în acele ore de aur dezastrul care avea sã se abatã, începând din 1958, asupra vârstnicului scriitor şi asupra prietenilor sãi? Într-una din cãrţile lui de memorii, Barbu Cioculescu povesteşte halucinantul moment în care, la procesul lotului Noica-Pillat, doctorul Voiculescu, adus ca martor al acuzãrii împotriva lui Vladimir Streinu, “a simulat senilitatea, pentru ca, într-o strãfulgerare, sã-i arunce [acestuia] o privire plinã de înţeles”* . (1)

(1)Barbu Cioculescu, “ Aura unor glasuri de demult” în vol. Monica Pillat şi Barbu Cioculescu, Povestind despre atunci, Ed. Humanitas, 2012, p. 87.

( fragment din “Bucureştiul dintr-un album al anilor 50-60”, text din volumul Bucureştiul meu, Ed. Humanitas, 2016)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *