Ea spune
Când eram mică și nu aveam cancer
Îmi amintesc o noapte în care ne plimbam în cercuri cu mașina, eu și cu mama
Bucureștiul era plin de zăpadă până-n cer
Ne învârteam cu mașina înconjurând blocuri făcând cercuri în zăpadă
Uneori ne opream iar geamurile se abureau
desenam cercuri și inimi pe sticlă
Se auzea doar țeava de eșapament silențios ca un fond muzical al unui cântec de leagăn
Priveam stelele și felinarele și oamenii rătăciți, năluci bântuind orașul înghețat încremenirea
Era o vreme când nu aveam cancer
Mă trezesc dimineața și preț de câteva minute e un timp suspendat în care nu știu cine sunt și nu știu că există cancer
Uneori îl simt în mine cum urcă se întinde ca o iederă otrăvită ca o culoare roșu-sângerie sumbră împrăștiindu-se într-un pahar cu apă alteori îl simt că se ascunde în cotloanele mele unde nici lumina pulsată nu îl găsește nici cuantic nici pe ghicite
Nici în zațul cafelei nici în hărțile mele genetice geografia mea scanată
Iubitul ei a fugit în Spania unde clădește castele din nisip sub cerul fierbinte iubitul ei nu mai duce lupta cu celălalt, Cancerul gen neutru
În preajma ei cuvintele se blochează în minte pe limbă le împing în afară le biciuiesc să spună ceva
Mă trezesc vorbind nimicuri la telefon iar râsul ei păcălește cancerul
Ne prefacem că vorbim despre viitor și știm amândouă că viitorul e ca o nălucă
Așa cum sunt oamenii năluci plutind într-un oraș înghețat în care o fetiță desenează cercuri pe geamul aburit al unei mașini cu motorul pornit
Ea e doar o fată frumoasă cu părul negru care trăiește cu cancerul ei precum ar trăi misterios o taină
Nu știu ce va fi din martie spune ea
Doctorii în halate albe mă vor inactiva genetic spune ea
Eu îi spun că îmi vorbește de parcă noi carne oase trupul sinapse vise inimă sentimente emoții suntem sisteme
Da, așa suntem, spune ea
Emoțiile sunt tot ce avem, am auzit asta într-un film descărcat de pe net
Fata asta cu cancerul ei pe care îl poartă cu ea ca pe un secret
Oamenii au un înainte spune ea
Oamenii au un timp spune fata care uneori doarme în come induse ca o Frumoasă din Pădurea Adormită
Căpătăm conștiința propriului corp în preajma celor bolnavi trup pe care îl ascultăm în liniște de parcă astfel am putea să auzim unde e ceva stricat
Ne închidem în camerele noastre și tăcem ascultându-ne inima zumzetul celulelor curgerea sângelui de-a lungul trupului creșterea părului mișcarea pleoapelor ne privim mâna în lumina care o înconjoară cu o dungă aurie irizări tainice
Ruleta rusească a corpurilor cine scapă cine e prins de boală cu gheare cu dinți strâns la piept până la ultima suflare
Ea ia uneori avioane și zboară deasupra Europei suspendând în continuumul spațiu-timp cancerul ei acolo sus între pământ și cer spațiul nimănui străbătut de păsări rătăcite scoțând țipete înfiorătoare
Ea se rotește în cercuri cu avioanele de parcă s-ar putea întoarce în timp atunci când se rotea în cercuri cu mașina cu mama ei acolo în iarna înghețată atunci când nu avea cancer acolo sus se aude doar Bach
Știi ca să nu îmi pierd mințile nu mă mai gândesc la cancerul meu îmi spun cancerul nu este al meu nu are nimic de a face cu mine
Rămâne să ne vedem la București scriu prostește pe net
Întâi mă voi inactiva genetic apoi nu știu ce va fi
