Auzise despre ea, dar de văzut n-o văzuse niciodată. De când se însurase cu ea, Ali nu participase la nici una dintre recepţiile de la guvern. Era frumoasă, dar nici pe departe pe cât şi-o închipuise el. Totuşi, ar fi acceptat-o bucuros în haremul său, ba chiar ar fi luat-o şi de soţie (cui i s-ar fi cuvenit acest drept, dacă nu celui care o lăsase văduvă?), dacă puternica Direcţie a Protocolului n-ar fi emis pretenţii asupra ei.
Vasiliqia îl privi drept în ochi, fără ură şi fără curiozitatea ce s-ar fi aşteptat din partea ei faţă de cel care-i ucisese soţul. Hurshid Paşa ar fi ştiut, într-o situaţie asemănătoare, să-I răsplătească atitudinea, numai că în clipa aceea el se gândea la altceva. Renunţase la dramatismul, la pasiunea şi nervozitatea care puteau să apară într-un asemenea moment pentru simplul motiv că el, fiind învingătorul soţului ei, era rivalul acestuia şi stăpânul a tot ce-i aparţinuse, inclusiv al Vasiliqiei. Deci renunţă la toate acestea, uită că era tânăr (nu depăşise cu mult patruzeci de ani) şi, cu o voce care i se păru chiar şi lui străină, îi spuse: „Ascultă aici, sora… fiica mea“.
Îi vorbi apoi cu blândeţe despre una-alta şi, printre ele, despre tezaur, fără s-o ameninţe, fără s-o roage şi fără s-o implore, cu o voce potolită. Ea îl aproba din când în când din cap, iar la sfârşitul întâlnirii văduva nu făcu altceva decât să rostească un ultimo „da“.
Afară, la porţile cetăţii, aştepta încă de dimineaţă careta care trebuia s-o ducă în capitală. Indiferent dacă tezaurul avea să fie găsit sau nu, ea trebuia să plece la drum negreşit chiar în după-amiaza aceea.
În cotloanele cetăţii, când într-un colţ, când într-altul, ca un opaiţ ce pâlpâie slab înainte de a se stinge, Vasiliqiei i se părea că zăreşte barba scurtă a lui Hurshid Paşa, cu sclipirile ei vagi de bronz vechi, mai ales atunci când bărbatul vorbea despre bani, aur, aramă şi argint. Eşti tânără, îi spusese el, şi, când o să ajungi în capitală, cu siguranţă că vei primi foarte repede cereri în căsătorie din partea unor demnitari ai bisericii şi ai statului. Da, da, vei primi destule, continuase, privindu-şi, cine ştie de ce, unghiile, şi în momentul acela ea se gândi că poate avea şi el pregătită o asemenea cerere. Dar nu de-asta o chemaseră. Îi repeta că-i tânără şi-i spuse că imaginea proastă a unui bărbat nu se răsfrânge asupra soţiei, ci, dimpotrivă, în cazul ei îşi pierde din umbre şi-şi recâştigă adevărata strălucire.
În faţa unei deschideri din zid, la un colţ, ea se opri câteva clipe cu privirea aţintită afară, departe, pe câmpul acoperit de zăpadă. Lumea părea încremenită. Uite, de mai bine de o săptămână, dintre norii cenuşii nu se arătase nici o rază de soare. Nici nu-i venea să creadă că soarele avea să mai apară vreodată pe cer. Nu tăiaseră oare câmpia cu lama orizontului,
aşa cum îi tăiaseră şi lui capul de pe umeri?
Firida Ruşinii
Ismail Kadare
(roman)
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2016
Închise ochii, dar îi deschise imediat pentru că închişi erau mai periculoşi. O porni din nou şi în urma ei se puse în mişcare, într-o linişte deplină, şi suita. Coridoarele erau reci ca gheaţa, firidele şi tavanele – pline de pete de umezeală lipicioasă, ca şi când ar fi fost năpădite de o hoardă de melci. Ea le privea când şi când şi, în aceeaşi clipă, în acelaşi loc se fixau privirile funcţionarului de la Ministerul de Interne şi ale arhitectului, care, rămânând câţiva paşi în urmă, nota rapid ceva pe o bucată de hârtie.
În ochii ei mari se putea zări, ca printr-o fantă, efortul pe care creierul îl făcea să-şi amintească ceva. Din când în când, pupilele i se mişcau, se depărtau ca şi când ar fi vrut să se afunde pentru totdeauna în adâncul frunţii, lăsând globii albi încremeniţi, fără viaţă. Numai că, în ultimul moment, ele rămâneau atârnate pe buza prăpastiei, de unde se întorceau încet în centrul globilor. În momentele acestea, semnul pe care arhitectul îl făcea pe hârtiile lui era mai apăsat. Iar speranţa de a găsi cealaltă parte a tezaurului renăştea.
În realitate, ea nu căuta jumătatea ascunsă a comorii, ci cu totul altceva. Ea îl căuta pe el, pe soţul ei ucis. I se părea că zidurile şi cotloanele o vor ajuta să descopere jumătatea lui necunoscută.
