Experimentul cinematografic al lui Jacques Demy îşi conservă, după cinci decenii, întreaga sa aură “ glamour”. “Umbrele din Cherbourg” sunt elogiul pe care arta “ noului val” îl aduce rădăcinilor mitice ale comediei muzicale americane. Pe urmele din “ Lola”, acolo unde efigia lui Anouk Aimée convoca umbrele cabaretului animat de Marlene Dietrich, Demy imaginează aici un spaţiu în care memoria muzicii si a cinematografului fuzionează, armonic.
Textul filmic al lui Demy este o combinaţie de jovialitate mozartiană şi de reflecţie melancolică. Dincolo de volutele sonore desenate de Michel Legrand, se poate ghici mişcarea unei lumi care se schimbă, sub presiunea războiului din Algeria, a indepărtării şi a ipocriziei.
“ Les parapluies de Cherbourg” introduce unul dintre miturile cinematografice ale secolului: de acum înainte, Catherine Deneuve va lumina cu paloarea ei stranie ecranul, posedând acea calitatea unică a imaginii, privirii şi a glasului. Geniul lui Demy oferă lui Deneuve,la debut, calitatea specială a camerei de filmat şi a culorilor. Claviatura sa stilistică este vizibilă, deja, în toată maturitatea ei. Actriţa lui Bunuel şi Truffaut se naşte, în acest spaţiu vintage al filmului cântat.
“Les parapluies de Cherbourg” sunt o meditaţie în marginea căutării fericirii. Iluziile juvenile, hrănite din materia viselor, lasă loc modestiei solide a dragostei care durează. Demy mizează, rafinat, pe această policromie şi polisemie a cinematografului. Personajul din “ Lola”, Roland Cassard ( Marc Michel) revine balzacian, spre a ispiti cu farmecul şi averea sa pe o Genevieve ( Catherine Deneuve) tentată de jocul elegant al bogăţiei. Guy ( Nino Castelnuovo) este abandonat, asemeni unei vechi ilustrate de provincie. Salvarea sa,după infernul din Algeria şi purgatoriul singurătăţii, este fidelitatea lui Madeleine. Finalul lui Demy este celebrarea acestei fericiri calme şi tandre,eliberate de obsesii adolescentine.
Muzica lui Michel Legrand acompaniază acest parcurs al iniţierii, durerii şi regăsirii. “ Les parapluies de Cherbourg” este expresia acestei vitalităţi ce trece peste graniţe de genuri şi de inhibiţii. Strălucirea sa are claritatea melancolică a unui diamant şlefuit de vremea ce trece peste el. ( Ioan Stanomir)
