Clair de lune

Majoritatea lucrurilor importante se rezolvă pe pragul uşii, în ultima clipă. Nu doar discuţiile de business, interviurile, destăinuirile sau dezlegările de prietenii. Ci şi atunci când lucrurile păreau definitiv pierdute, de ne-rezolvat.
Atunci când nu mai sperai să te desparţi de prietenul nepotrivit sună clopoţelul, iar atunci când pierdusei speranţa unui nou drum în viaţă e clipa în care se dechide în faţa ta ceea ce acum cinci zile, ca si acum cinci ani, părea ceva de ne-imaginat.
E acea senzaţie că, păşind spre uşă, fără nici o speranţă, te loveşte lumina fix în momentul în care te pregăteşti să ieşi din peisaj şi să dispari singur în întuneric.
Aşa sunt filmele bune, cele pe care le iubim. Unii spun Happy End, dar nu e asta. Happy End e când cineva vrea neapărat ca lucrurile să se termine cu bine. Eu vorbesc mai degraba de « Perfect End”, adică atunci când finalul aduce rezolvarea. Lucrurile, într-un fel sau altul, sunt finalizabile, sunt integrate într-o poveste. Iar omul e fericit mai mult decât orice prin faptul că se naşte ca poveste de sine stătătoare în mijlocul istoriei haotice a celor din jurul lui.
Ce vreau să spun e că tot mai des înclin să cred ca acest fenomen de “ultima clipă” nu e un scenariu forţat al unui regizor american, ci e legea normală a sufletului. O lege care e aşa pentru că nu poate fi altfel: dacă e să ieşim dintr-o stare sufletească urâtă, neplăcută, de ani de zile chiar, e doar un singur moment de graţie în care pe de o parte putem evalua conştient efortul nostru din tot acest timp, şi pe de altă parte putem vedea venind salvarea, ieşirea, rezolvarea. Vedem rezolvarea din mijlocul nerezolvării. Simţim speranţa din mijlocul disperării complete şi definitive, – nu înainte, nu după.
Nu e vorba că zâna bună vine la sfârşit, ca în filmul “Wild at Heart” de David Lynch sau in alte filme. E vorba că dacă există o zână bună, nu o poţi vedea decât atunci când ai mers până la capătul puterilor si a speranţelor tale, până la marginea universului tău cotidian sau mental. Zâna bună nu vine la sfârşit, mai precis spus ea apare la sfârşit şi nu poate să apară decât la sfârşit.
Zâna bună, evident, nu trebuie să fie cineva venit din cer, poate fi doar ideea salvatoare. Ideea e ca ea apare de regula la final. Aşa sunt şi licenţele studenţilor: se zice – şi aşa este – că ideea bună apare când scrii concluzia. Atunci vezi ce vroiai să faci, ce ai făcut de fapt, şi ce ar fi trebuit să faci sau ce ai putea face cu adevarat, în acea cercetare, dacă ai relua de la zero.
Ei bine, asta înseamnă că nu trebuie să disperăm, şi că pe măsură ce situaţia se împute, trebuie să ne ridicam capul, pentru că răsăritul e aproape. Oamenii solizi, care au ieşit intregi la minte si la suflet pe partea celaltă a unei mari incercări din viaţă, au trecut de această frontieră la care e foarte greu de ajuns: frontiera între ce pot eu să fac, şi ce trebuie să primesc de la altul, de la univers, de la Dumnezeu, de la noroc, de la prieten, de la iubită. Orice dezastru din viaţă, din minte, din suflet, e o veste bună într-un fel, aşa cum zice Tyler Durden (you are one step closer to hitting bottom), pentru că e un pas inainte spre frontiera aceea care mă aşteaptă de ani de zile : frontiera pe care nu mai pot să rămân singur, pentru că disperarea sau fragilitatea mea cheamă în ajutor ceea ce – sau pe cine – mă poate ajuta tocmai pe mine, tocmai acum.
Se pare că Goethe spunea « cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi nu vă cunoaşte pe voi, puteri cereşti ». Suntem pelerinii unei izbăviri, in drum spre eliberare, dar întreaga suferinţă a drumului e faptul că nu ştii când vei atinge limita puterii tale de a spera, sau de a nu dispera – pentru că doar atunci vine zâna, coboară lumina spre tine, reîncarci trecutul ca fiind un viitor încă necitit foarte bine sau nu foarte atent.
Nu e deci o scamatorie faptul că lucrurile se întâmplă pe pragul uşii, la o ţigară neaşteptată, atunci când la radio se aude deodată melodia nesperată, aşa cum a fost în filmul Frankie and Johnnie cu Al Pacino și Michelle Pfeiffer. E corect. E o lumină care ne atinge pe fiecare, după un timp, şi e lumina inimii, care ne atinge după ce am scanat cu lumina minţii o cameră, o scenă, o situaţie complet pierdută, ratată, iremediabilă. La capătul scanării, care, pe măsură ce avansează nu poate decât să ducă spre o concluzie şi mai tristă, apare efectul de contrast cu lumina inimii, în care apare un sentiment nou, care preia toată tristeţea într-o nouă întrebare: nu cumva lucrurile stau cu totul altfel, şi totul până acum a fost o anti-cameră a vieţii?
Aşa încep vieţile frumoase, cu sentimentul brutal, halucinant, ce îţi taie respiraţia, că locul unde căutai scăpare era doar o anti-cameră. Ca ai trait ani de zile într-o anti-cameră.
E logic deci că, trist, pe pragul uşii, tocmai acolo unde credeai că ai pierdut totul, primești revelaţia că viaţa ta va fi în cu totul altă parte. Într-un loc la care nu ai fi ajuns niciodată dacă nu te luptai să scapi din anti-cameră.
De fapt, suferinţa sufletului, istoria ratărilor şi a încercărilor, produce o intensitate de trăire care ascute mintea, pregăteşte sufletul, şi te face capabil să percepi într-o bună zi o nouă dimensiune la care nu ai fi ajuns altfel niciodată: tocmai dimensiunea sufletească a existenţei care era potrivită – şi deci percepută ca “pregătită” – pentru tine.