Citit, privit și libertate. Câteva chestiuni de principiu despre hârtie și ecran
”Scriem pe computer, dar printăm ca nebunii.” (Umberto Eco)
”Ceea ce m-a fascinat mereu, în marile biblioteci publice, e micul clopot de lumină verde ce desenează un cerc luminos în centrul căruia se află o carte. Ai cartea ta, și ești înconjurat de toate cărțile din lume. Ai în același timp detaliul și ansamblul. Tocmai de asta evit bibliotecile moderne, reci, anonime, în care cărțile nu se mai văd. Noi am uitat că o bibliotecă poate să fie frumoasă.” (Jean-Claude Carrière)
Astăzi, concurența suportului digital a dezechilibrat serios piața de carte pe hârtie. Dacă ne uităm, fugitiv, prin metrou, pe stradă, prin săli, prin încăperi sau prin variate locuri de zăbovire, observăm că se citește pe tot felul de ecrane. Când oamenii nu au în față computerul sau laptopul, citesc pe telefonul smart, pe e-reader, pe tabletă. Ici-colo, cineva mai citește și câte un volum, și face cumva o figură discordantă, dar în sens pozitiv. E original, e conservator, e vintage, e chiar hipster — trimite la un fel de marginalitate extremă, de gest estetic, decadent. Când unii mai au, încă, biblioteci și răsfoiesc, înfrigurați, pagini, alții stochează textele pe stick-uri sau pe unități de memorie. Față de greoaiele și prăfuitele rafturi, avantajele memoriilor digitale sunt enorme, nu e nevoie s-o mai detaliem.
Și totuși, târgurile de carte au, încă, prestigiu. Vedem în mari orașe europene adunați, periodic, scriitori, edituri, mulțime de cărți, stivuite, la oferte tentante. Autorii primesc premii pentru producțiile lor tipărite, răspândite prin traducere și vânzare. Variantele digitale ale cărților de hârtie sunt date drept excepții, concesii, suplimente. Există librării celebre, există anticariate de cărți, oamenii vor să scrie și să citească de pe hârtie. Școlile și universitățile încă lucrează cu texte pe hârtie, au, încă, biblioteci care sunt frecventate și-n care studiul are forma lui tradițională: o masă de volume, de hârtii și de instrumente de scris. Afară de scriitorii de meserie, vedetele simt nevoia să scrie și să publice câte o carte pe hârtie: monarhii, sportivii, politicienii, muzicienii, cei bogați și cei din show-biz. Ceea ce înseamnă că prestigiul cărții a rămas intact, cartea e, în continuare, prin excelență, semnul inteligenței, al spiritului, al culturii, al dorinței de afirmare și de nemurire.
Și cu toate acestea, care e condiția socio-culturală a cărții pe hârtie, în raport cu cea de pe ecran?
Cartea în format clasic (file tipărite, legate între coperți și numerotate crescător, lectură liniară și succesivă, blocuri de text alcătuite din cuvinte îmbinate sintactic, deci cu o coerență logică și cu referințe recognoscibile) a fecundat câteva mii de ani cultura umanității în spiritul libertății. Inclusiv a celei hermeneutice. Lectura textului a permis dintotdeauna construcția treptată a unui sens, urmând antrenamentul cultural al fiecărui lector, iar sensul a doi lectori diferiți care au citit același text nu a fost niciodată perfect identic. Efortul de a construi acest sens a diferențiat omul cultivat, determinând ierarhizarea socială a tipurilor de inteligență, a muncii și a orizonturilor antropologice condiționate geografic, istoric și religios. Mai pe scurt, de la primele suluri venerate sau accesibile în biblioteci, omul s-a raportat fundamental la text, la carte, la dependența sau independența de lectură. Afară de excepțiile unui tratament strict literal, impus de un anume gen cultural sau de o anume abordare religioasă, textul scris a lăsat cititorilor marja de libertate care li se cuvine, spațiul de comentariu, de conviețuire, de înaintare laolaltă. Efortul autorului de a închide referințele în propoziții, în poveste, în desfășurare ideatică a fost răsplătit de efortul cititorului de a percepe, de a înțelege, de a glosa, de a se recunoaște în text. Autorii au conservat pulsația gândului și a epocii lor, cititorii i-au alcătuit o posteritate și au arhivat-o. Așa s-a născut cultura, așa s-a dezvoltat știința: pe baza unui efort reciproc, cu textul scris în centru și libertatea hermeneutică drept principiu. Autorii și cititorii, deopotrivă, au imaginat, în jurul textului, fiecare în locul potrivit. Iisus Însuși, deși nu a scris nimic (decât în celebra scenă a scrisului pe pământ, de la Ioan, cap. 8.6), s-a raportat mereu la scripturile ebraice și a îmbrăcat mesajul său în parabole simple, în povești accesibile. Esențialmente oral, la origine, creștinismul a sfârșit, ca și mahomedanismul sau budismul, prin a fi o religie a cărții, a textelor transmise prin copiere și tipărire.
Digitalizarea progresivă, expansiunea imaginii și posibilitatea de-a găsi orice la distanță de un click, într-o hiper-realitate cu ramificații infinite, a modificat fundamental funcționarea culturii. Înlocuind succesivitatea specific textuală și efortul liber de reconstrucție a sensului, digitalizarea a dat omului, odată cu simultaneitatea și viteza percepției, iluzia că totul e la îndemână, într-o proximitate comodă și omnipotentă. Lipsit de efortul propriu de a înțelege și de-a imagina, omul contemporan nu mai poate citi o carte, în sens tradițional. El primește imaginile și informațiile cu o viteză uluitoare, pe jumătate mestecate, într-un spectacol deconcertant al referințelor și al distanțelor între ele. Setările antropologice ale omului inteligent, cultivat sunt, astăzi, altele, așa cum paginile citite (le-am mai putea numi, oare, așa?) sunt, de fapt, conglomerate de cuvinte-link, de imagini, de blocuri textuale inserate printre casete informaționale. Omul recent percepe sinestezic, simultan, cumulativ, cu prețul unei superficialități operabile, pe termen lung. Dacă omul din trecut se adâncea, în sine, cu fiecare text citit, încet, progresiv și liber, în mișcare (aș zice în mecanica ușor repetitivă a unui ”de la stânga la dreapta”, conform deplasării din lectură și din timpul istoric), omul recent explodează în afară rapid, avid, precipitat, în toate părțile. Dezorientarea lui corespunde perfect relativismului postmodern, întors împotriva oricăror repere considerate prevalente, antedatate. Puțin sensibil la ”poveștile” marilor cărți de hârtie, omul recent e indiferent la reconfigurarea vreunui sine, altul decât cel pe care pretinde că-l cunoaște imediat. Pentru el timpul nu mai e liniar, decantat prin răgaz și efort de interiorizare, dimpotrivă, e spiralat, asimptotic și haotic, în perfectă consonanță cu apariția imaginilor pe ecranul colorat al unui gadget de ultimă generație. Picture by picture a devenit picture in picture, și, analog, word by word a devenit word in word, la infinit. Din a vedea, prin cuvinte, în a vedea, prin imagini, de fapt, din a citi în a privi. Cu pierderi și avantaje.
Propun un exercițiu cvasi-epistemologic care, poate, nu va părea prea exagerat. Am putea să imaginăm două mișcări ale percepției umane, în raportarea la un text. Lectura pe hârtie privilegiază succesivitatea. Prin evoluția de la stânga la dreapta (sau, în alte culturi, de la dreapta la stânga sau de sus în jos), prin descifrarea treptată a propozițiilor și prin construcția progresivă a sensului, înțelegerea finală a unui text e decalată puțin de lectura lui. Se creează, astfel, răgazul meditației, al reflecției, al interpretării. Apoi, șirul de imagini asociat cuvintelor și propozițiilor se derulează ralantí, iar filmul întreg al schelăriei de idei sau de experiențe (citim cărți de filozofie, eseuri, informații, dar citim și romane, poezie, ficțiune, în general) apare numai după lectură, ca înlănțuire de imagini statice evocate de text și de componentele lui. Ceea ce, iarăși, favorizează răgazul hermeneutic subiectiv și, cel mai important, lasă loc unei libertăți de interpretare direct proporțională cu antrenamentul cultural al lectorului și cu intensitatea interacțiunii cu textul. Lectura pe ecran, dimpotrivă, privilegiază simultaneitatea, specifică privirii directe a imaginilor. Deși tot la pagină apelează, când afișează un text, ecranul transformă cititorul în privitor, el va avea în primul rând, în față, imaginea unei pagini, nu o pagină propriu-zisă, ceea ce va duce la o modificare a modului în care o va citi. Lectura se va face prin fotografierea generală a textului, mai întâi, prin cuprinderea lui în ansamblu, și abia apoi prin parcurgerea clasică a cuvintelor și a propozițiilor. În acest fel, efortul de a decela sensul e profund alterat, căci cititorul va proceda exact ca în cazul percepției de imagini, de la ansamblu spre detaliu, nu invers, cum se întâmplă în lectura pe hârtie. Disponibilitatea lui de a trece la detalii și de a se opri asupra lor va scădea, considerabil, căci libertatea mai dificilă de a construi propiul sens, în timp ce parcurgi propozițiile, a fost înlocuită de cea facilă a manevrării unui scroll (în mod straniu, asemănătoare manevrării anticelor suluri) care să te ducă rapid de la o pagină la alta. Viteza de deplasare (și, implicit, de lectură prin fotografiere) printr-un text a crescut, în defavoarea posibilității de a construi un sens în tihnă, de a-ți construi un sens, mai precis, printr-un lent și elaborat contact cu sintaxa profundă a cuvintelor.
Rezumând, în textul pe hârtie citim, cu adevărat, în cel pe ecran, mai degrabă vedem. Pentru primul, timpul permite să înțelegem, să trăim și să avem propriul răspuns, în urma unui contact intim cu el. În cazul celui de-al doilea, mai degrabă ne oprim la a-l înțelege, în mare, rapid, fără vreo hermeneutică prea complicată și prea personală. Ecranul estompează intimitatea oricărui contact care implică și afectivitate, nu doar înțelegere, se știe, iar fără atașament afectiv, fără empatie, nu cred să se poată glosa autentic nici pe marginea unei relații umane (presupusă, ca proecție teoretică, între autor și lector), nici pe marginea unui text. Caracterul accesibil, tactil și vizibil al paginii de hârtie contribuie din plin la coloratura erotică a contactului cu ea.
Nu știu dacă exercițiul meu e onest, nu știu dacă e perfect valabil și deplin echitabil cu cele două tipuri de suporturi textuale, dar el vine din partea unuia care, departe de a fi retrograd și rigid, a crezut întotdeauna că spiritul uman s-a rafinat, de-a lungul istoriei sale, prin prezența experienței arhivată în cărți. În cele care se citesc, nu care doar se privesc. Vorbesc aici și de pietre, și de suluri, și de papirusuri sau alte materiale vechi, care nu-s decât etape în evoluția cărții, ca obiect. Astăzi, civilizația imaginii nu a putut-o înlocui pe cea a hârtiei, oricât de avansată ar fi tehnologia și beneficiile ei. Asta se vede inclusiv din faptul că anticariatele și bibliotecile au rămas depozite primare ale umanității. Bibliofilia nu e o pasiune pur anticărească, de colecționar de texte, ea e, în cele mai multe cazuri, secondată de pasiunea pentru citit, pentru contactul ideatic și experimențial cu lumea fascinantă a cărților. Eu optez, din start, pentru preeminența cărților clasice, pe hârtie, în fața cărora, cel puțin deocamdată, cele pe ecran au doar avantaje ergonomice. Antropologic vorbind, omul culturii e, încă, o concrescență spirituală a cărții. Eu cred, în continuare, că memoria digitală oferă cunoștințe, nu cunoaștere, că ea abolește ierarhiile și criteriile, că ucide orice erotică a lecturii și orice rezultat prea personal al hermeneuticii. Nu poți obține cunoaștere decât prin evoluție, ceea ce presupune o mișcare a spiritului succesivă, un efort, un răgaz, o răsfoire. Simultaneitatea, dimpotrivă, dă iluzia totalității și a cuprinderii rapide, dar pierde esențele, detaliile care contează.
Dincolo de toate acestea, s-ar mai putea aminti câteva lucruri care să-mi extindă exercițiul. De exemplu, că internetul a obligat pe toată lumea să citească. Nu poți accesa nicio pagină internautică fără să citești, înainte și în timpul accesării. Exact ce s-a făcut cu o carte, de sute de ani. Apoi, nu poți citi prea mult timp în fața unui ecran, e obositor și dăunător. O carte, însă, poate fi citită mult mai lejer, printr-un contact direct și îndelungat al ochilor cu pagina, prin mediul luminii naturale, la un bec sau chiar la o lumânare. Apoi, un computer depinde de o sursă de curent, de buna funcționare a subansamblelor lui electronice, de un loc potrivit pentru folosire. O carte poate fi citită oriunde, căci nu trebuie decât să ții un obiect de hârtie în mână, fără dependințe suplimentare. Apoi, unitățile de memorie electronică se degradează, în timp, se pot șterge prin accidente frecvente ale sistemelor hard ori soft, paginile de manuscris sau tipărite, în schimb, au dăinuit sute de ani. Paradoxal, putem salva un text mai bine pe hârtie, decât în biți, e mult mai durabil. Și încă: globalizarea oferită de hipertextualizarea internautică nu a contribuit la unificare și coerență, ci la fragmentare, la relativizare, la nesiguranță, la haos. Bibliotecile oferă, în acest sens, mult mai multă precauție și, cumva, un fel de unitate a gândirii și a experienței umane. Ea vine și din faptul că, spre deosebire de textul afișat gata tipărit, pe ecran, purtător al prestigiului tipăririi și, deci, refractar reinterpretării, un manuscris sau o pagină de hârtie încurajează spiritul critic, glosarea, hermeneutica plurală.
Și totuși, nimic nu e, din start, regretabil. Și nimic nu se pierde iremediabil. Ceea ce nu înțelegem sau nu acceptăm nu e neapărat ceva rău, e doar altceva. Nu trebuie să ne încerce nostalgiile, câtă vreme traversăm, inevitabil, un timp în care totul se schimbă uluitor de repede. Noi nu suntem cei ce respingem, ci cei care, precauți, ne încăpățânăm să supraviețuim, conștienți, în ambele lumi: a lecturii și a-ceea-ce-vine-după-ea. Nu suntem neapărat cei buni, ci mai degrabă cei mai puțin dispuși să ne predăm cu orice preț.
Deocamdată, ne simțim liberi mai degrabă când citim, decât când privim. Lumea cărții ne incită să reevaluăm lumea noastră, să proiectăm altele și să fim, astfel, mai bogați interior, mai plini de experiențe. Textul ne evocă imagini, până la a fi el însuși o imagine, textul ne lasă să imaginăm altceva, pornind de la el. Ecranul oferă, în genere, producții gata mestecate, care ne castrează din start capacitățile noastre imaginatorii. Dându-ne totul, ecranul se autopropune din start, ne sărăcește pe dinăuntru și ne lasă inerți intelectual. În contrapondere, cartea de hârtie e și obiect, și experiență. Cât va mai fi.
(eseu publicat în ultimul număr al revistei ”România literară”)
