Subiectul primei legi aboliționiste din Țara Românească, totodată prima din ambele principate, este unul din cele mai ciudate ale istoriografiei românești. Este în primul rând un eveniment cu mari decalaje de plasare în timp, în funcție de autor sau de contextul în care s-a vorbit despre el. Doi autori străini din sec. XIX, Vaillant și Grammont, îl plasează în 1837, editorii Legiurii Caragea și istoriografia contemporană în plasează în 1843, iar istorici consacrați ca Potra și Kogălniceanu îl atașează dezrobirii robilor bisericești din 1847. Nu mai vorbim despre cunoașterea comună din epocă care îi găsește pe „Țiganii Statului” slobozi încă din prima parte a anilor 1830. În același timp nu există o dezbatere propriu-zisă pe seama acestor opțiuni. Când s-a scris despre acest moment, din sec. XIX până astăzi, s-a făcut ca și cum lucrurile sunt de la sine acceptate și nu trebuie argumentate sau dezbătute. Este remarcabil cum un eveniment dintr-o epocă atât de nouă, ce a lăsat în urmă o cantitate imensă de surse, să aibă o plasare atât de largă, și, mai presus de toate, să fie atât de vag cunoscut. Prin cercetările noastre am încercat să lămurim această chestiune, iar rândurile de față reprezintă o parte din concluzii.
Nici una din ipostazele istoriografice de mai sus nu dedică acestui eveniment mai mult de un paragraf, și mai ales, nici unul nu elaborează pe seama semnificației actului prezentat. Decalajul în timp este așadar completat de vagul cunoașterii și intră totodată în contrast cu ceea ce se citează pentru celelalte aboliri întreprinse în Țara Românească, pentru care avem reperele destul de clare ale decretelor de abolire: Se slobod din robie toți țiganii Sfintei Mitropolii, ai Episcopilor și ai tuturor Mănăstirilor și Metoacelor de obște, cum și ai Bisericilor și ai ori căruia așezământ public, fără de osebire, cât se află în coprinsul Țării Rumânești (1) – pentru dezrobirea robilor bisericești și Robia este desființată. Oricare țigan se află astă-zi în această categorie, se liberează și va înscri îndată între dajnicii Statului (2) – pentru cei boierești.
Abolirea robiei domnești în istoriografie este vizibil diferită față de abordările celorlalte două dezrobiri pentru că ea comportă acest defect: în nici un caz citat nu se face referire la un decret sau orice fel de text oficial care proclamă textual dezrobirea!
Vaillant vorbește despre guvernul valah că „il les affranchit et les colonise dans les villages des Boïars” (3), iar Grammont precizează că „l`administration actuelle a pronounce, en 1837, l`emancipation de ceux qui appartiennet à l`état” (4). În nici unul din cazuri nu este redat actul propriu-zis al dezrobirii, nici data exactă a lui. Ambii autori tind că coreleze dezrobirea de sedentarizarea foștilor robi. Nu am reușit până acum să identificăm contextul exact la care se referă, nici în Regulamentul Organic, Buletin Gazetă – Oficială, Analele Parlamentare sau Legiuirea Caragea, nici în arhivele administrative ale instituțiilor epocii. Credem, deocamdată, că este vorba de o confuzie. Cât despre Potra (5) și Kogălniceanu (6), aceștia se referă într-adevăr la un act de promulgare, dar nu argumentează opțiunea lor prin care îl văd pe cel din 1847 ca cel al dezrobirii robilor domnești.
Un al treilea astfel de caz este poate mai reprezentativ, totodată și cel care s-a încetățenit în istoriografie și în cunoașterea comună: actul din 1843. Acesta instituie o schimbare de procedură de colectare a taxelor „țiganilor Statului”: ele nu vor mai fi colectate de către Vornicia Temnițelor, ci de către Departamentul Dinlăuntru. Despre această schimbare istoricii au scris următoarele: că i-a trecut practic pe acei indivizi în rândul birnicilor; că i-a trecut sub administrația Departamentului Dinlăuntru; că a însemnat dezrobirea lor. Studiile pe care le-am efectuat ne-au dus însă la concluzia că legea respectivă a fost mult supraevaluată ca semnificație.
Vorbim în primul rând de faptul că legea respectivă nu proclamă textual dezrobirea. Am enumerat în cele ce urmează documentele emise în 1843 în vederea adoptării acestei legi. Nici unul din ele nu vorbește despre despre dezrobire, nu conține cuvintele rob, robie, dezrobire, slobod, slobozenie, etc. şi nici nu face referire la indivizi ca la o categorie ce atunci ar fi fost emancipată sau ar fi căpătat un statut diferit, nici măcar drepturi în plus. Este vorba de: textul propus de șeful Vistieriei către Domn; ofisul de înaintare al Domnitorului către Adunarea Obștească; procesul verbal al dezbaterilor din Adunare; adresa Adunării către Domn; actul promulgării de către Domn (9); forma publicată a textului din Regulamentul Organic și Buletin-Gazetă Oficială. În nici unul din aceste documente fundamentale nu am reușit să găsim expresia textuală a dezrobirii lor. Din ceea ce cunoaștem până acum, această lege a fost receptată ca o dezrobire nu în epocă ci în istoriografie! Tot în istoriografie observăm și leitmotivul „trecerii în rândul birnicilor” care s-ar fi produs cu această ocazie. Este un punct de vedere cu totul fals, aceasta petrecându-se cu un deceniu în urmă. Mai exact, Regulamentul Organic și „Proiectul de îndreptare al orânduielii Țiganilor Statului” (din 1832) prevăd ca aceștia să plătească exact aceleași taxe ca și supușii liberi: capitația pentru cei ce practicau agricultura (art. 67-2 din Regulament și art. 6 Secția I din Proiect) și patentele pentru meșteri și negustori (art. 95 din Regulament și art.7 Secția I din Proiect). Ceea ce a schimbat legiuirea din 1843 este doar instituția care colecta capitația. Chiar din textul acestei legiuiri aflăm că statutul fiscal al indivizilor nu este modificat: …se va legiui acest proect cu aceleaș(i) orândueli ce s-au aflat și subt Vornicia Temniților, adică capitația lor hotărâtă prin Art. 5 și 6, din proectul cu No. 6, din anul 1832. A considera aceasta o dezrobire este, în opinia noastră, o eroare de interpretare a surselor istorice despre care vom elabora în cele ce urmează.
Avem, așadar, trei evenimente privite ca dezrobiri în istoriografie: o presupusă acțiune de sedentarizare din 1837, schimbarea instituției responsabile cu luarea taxelor în 1843 și dezrobirea robilor bisericești în 1847. În nici unul din aceste trei contexte robii domnești nu au căpătat vreun drept sau vreun statut juridic sau fiscal. Este paradoxal cum acestea n-au fost „dezrobiri” în epocă dar au ajuns „dezrobiri” în istoriografie, iar evenimentele care într-adevăr le-au adus drepturi indivizilor au fost „dezrobiri” în epocă, dar nu în istoriografie. Din categoria celor din urmă amintim două etape importante.
Prin Regulamentul Organic și prin Proectul pentru îndreptarea orănduelii țiganilor Statului robii domnești au căpătat același satut fiscal ca și supușii liberi, fiind liberi să practice orice meserii, fiscalizați ca atare. Această măsură este poate cea care dă naștere la începutul anilor 1830 a concepției că „țiganii Statului” ar fi de fapt slobozi, concepție întâlnită mai ales în administrație. A doua etapă se produce în 1838: polcovnicul Constantin Herăscu, șeful Vorniciei Temnițelor, propune Principelui ca aceștia să fie liberi să se căsătorească cu oamenii liberi. Proiectul este aprobat iar Domnitorul adaugă în rezoluția sa: „…acei dajnici să socoesc și sânt slobozi ca și ceilalți ai satelor și nu sânt nicicum în catigoria celor ce se află pe la particulari robi țigani” (8). Din ceea ce știm până acum, aceasta este singura măsură care nu doar le aduce drepturi depline robilor domnești, dar și proclamă propriu-zis dezrobirea. Este totodată un eveniment aproape necunoscut în istoriografie. Istoricii vechi care s-au ocupat de robie nu îl amintesc iar puținii istorici contemporani care menționează această lege o fac concentrându-se doar pe ideea căsătoriilor mixte și nu o abordează din perspectiva rezoluției domnești și a dezrobirii de jure, pe care o văd ca având loc tot în 1843.
De ce legiuirea din 1838, care aduce noi drepturi și proclamă dezrobirea nu este privită ca atare, și de ce actul din 1843, care nu aduce drepturi și nu proclamă dezrobirea, a rămas consacrat ca primul act aboliționist? Răspunsul credem că stă în modul defectuos în care a funcționat dreptul românesc până la 1860. De multe ori nu exista o comunicare între diferitele instituții legiuitoare și nu toate legile, deși aplicate, ajungeau să fie trecute în repertoriile de evidență și nici măcar în instituții fundamentale nu erau cunoscute și aplicate. Măsura din 1838, de exemplu, deși privea direct drepturi civile, nu a fost amendată la Legiuirea Cragea (codul civil al vremii). Motivul exact ar putea fi unul care ne-a fost sugerat de către domnul Alin Ciupală: în iunie 1838 Principele suspendă Adunarea Obștească care nu va avea ocazia să discute acest proiect în luna august când a fost propus și aprobat, iar legea a fost dată doar de către Domnitor. Se poate înțelege astfel și absența din Analele Parlamentare, ceea ce a ascuns acest eveniment multă vreme istoriografiei, motiv pentru care, credem, ediția din 1845 a Legiurii Caragea nu conține acest proiect. Nici în ediția viitoare nu apare, cea din 1854, însă aceasta este prima pe care am identificat-o în care sunt făcute adăugări prevederilor legate de robi. Mai exact, în notele de subsol la prevederile inițiale este adăugat decretul din 1847 de dezrobire al robilor bisericești și este inserat un enunț despre actul din 1843, ocazie cu care aflăm că toți țiganii Statului s`au desrobit punîndu-se în rîndul birnicilor rumîni. Nu am reușit să identificăm sursa pasajului despre 1843, formularea respectivă nu a fost găsită în nici un document elaborat în 1843 pe seama legiuii respective. Concluzia noastră aici este pasajul respectiv reprezintă o opinie, o afirmație a editorului și nicidecum nu reia vreun document (decret) din 1843 (promulgarea actului de către Principe cu siguranță nu conține formularea editorului din 1854); același editor, se pare, nu a cunoscut ceea ce s-a întâmplat în 1838, din moment ce nu menționează legiurea din acel an.Toate edițiile viitoare ale Legiuirii până la 1955 (1865, 1905, 1907) vor prelua întocmai acest tipar: vor omite proiectul din 1838 și îl vor menționa pe cel din 1843 ca pe o dezrobire, deși aceasta nu apare menționat în documentele epocii și credem că reprezintă doar opinia editorilor. Vor prelua de asemenea și leitmotivul trecerii în rândul birnicilor pe care îl considerăm fals, actul din 1843 pur și simplu nu prevede asta. Credem că istoriografia a preluat la rândul ei acest tipar și a plasat abolirea robiei domnești în 1843. Abia ediția Legiuirii din 1955 include și proiectul din 1838 însă editorii evită să clarifice lucrurile. Ambele proiecte sunt de fapt incluse, despre cel din 1838 editorii spun că Domnul aprobă propunerea, dispunînd să se publice că țiganii Statului sînt slobozi dar remarcă totodată și despre cel din 1843 că desființează categoria țiganilor Statului. Din nou, concluzia noastră este că această ultimă parte reprezintă o opinie a editorilor, nu reia vreo formulare din 1843.
Poziția noastră este că suntem mult mai îndreptățiți să considerăm ca moment al dezrobirii robilor domnești ceea ce s-a întâmplat în 1838, decât am face-o pentru oricare alt context. Istoriografia are nevoie de o dezbatere serioasă și chiar de o reinterpretare și o reconsiderare a acestor momente. Din câte se pare, și din ceea ce cunoaștem, ceea ce s-a întâmplat în 1843 a ajuns să fie văzut ca o abolire printr-o simplă greșală de interpretare, derivată în primul rând din necunoașterea proiectului din 1838, dar și din supraevaluarea celui din 1843, în sine un eveniment banal, care nu a adus noi drepturi și care a operat doar asupra instituțiilor și nu asupra indivizilor; derivă de asemenea din preluarea repetată a omisiunii și a enunțurilor exprimate post-factum în edițiile din Legiuirea Caragea. Propunem așadar spre dezbatere aceste puncte de vedere în speranța că eforturile viitoare vor putea clarifica mai mult lucrurile în privința unui eveniment pe cât de important, pe atât de vag cunoscut și receptat.
(1) Arhivele Municipiului București, Mitropolia Ungrovlahiei, dos. 1181(7695)/ 1847, f. 4.
(2) Codul Caragea, ediție critică editată de Ion Palade, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907, Anexa V (p.XIII).
(3) Vaillant, J.-A., Histoire vraie des vrais Bohémiens, E. Dentu, libraire-éditeur, Paris 1857, p.337-338.
(4) Grammont, A.L., De l`Adminsitration provisoire Russe en Valachie et ses résultats, Imprimerie de Fréderic Walbaum, libraire de la cour, București 1840, p. 84.
(5) Potra, George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Fundația Regelui Carol I, București, 1939, p. 110.
(7) Kogălniceanu, Mihail, Desrobirea Țiganiloru, ștergerea privilegiilor boeresci, emanciparea țeranilor. Discurs rostit în Academia Română, ședința solemnă dela 1 (13) aprilie 1891, Lito-tipografia Carol Göbl, București 1891, p. 15.
(8) Toate pot fi consultate în Analele Parlamentare, tom XIII partea I (Țara Românească), p.301-305.
(9) Numărul din 16 semptembrie 1838 al Buletin Gazetă Oficială.
