Victor Ieronim Stoichiță propune, în mini-eseurile “Vezi? Despre privire în pictura impresionistă”, explorarea unei definiții mai neconvenționale a picturii impresioniste, susținând că acest curent nu e doar opoziție faţă de academism, ci și un fenomen radical care oferă ceea ce se numeşte tematizarea unei „noi priviri” limitate, obstrucţionate. Perspectiva autorului este în principal una legată de pictură, dar cu trimiteri consistente spre literatura lui Zola, Maupassant, Baudelaire etc.
Profesorul de istorie a artei propune reflecția asupra impresionismului din perspectiva noutății privirii prin care impresioniștii văd lumea: ce e nou în privirea propusă de ei. Actul privirii la impresionişti, susţine Stoichiţă, este un fenomen cultural, şi, ca orice fenomen cultural, este un construct, influenţat, între altele, și de sensibilitatea epocii în care au pictat.
Pentru a arăta în ce constă noutatea privirii impresioniste, Stoichiță apelează la picturi ale unor impresionişti francezi: „Bulevardul Capucinilor” al lui Claude Monet, „Calea ferată” a lui Edourd Manet, „Interior” al lui Gustave Caillebotte etc.
În „Bulevardul Capucinilor” ceea ce Monet propune este imaginea pe care privitorul o poate percepe, printr-o fereastră, într-o zi ploioasă. Privitorul poate vedea ceea ce e dincolo de fereastra-ecran în mod limitat, doar prin intermediul filtrelor.
Încă și mai clară ideea de privire limitată sau obstrucţionată apare în „Calea ferată” a lui Manet care ne înfățișează o femeie ce se uită spre privitor și o fetiță care stă cu spatele, cu mâinile prinse de un grilaj, prin care încearcă să vadă calea ferată. Calea ferată nu se vede fiind ascunsă în spatele unui nor de abur de locomotivă. Deși nu e prezentă aici nicio naraţiune, tensiunea există prin prisma frustrării create de limitarea privirii.
Încă şi mai departe cu raționamentul se merge prin tabloul „Interior” al lui G. Caillebotte, pe care autorul nici nu îl consideră impresionist în stil, ci doar în conținut, prin faptul că folosește motivele ferestrei şi al privirii. Tabloul ne înfățișează un prim plan, în care soțul văzut din lateral stă pe scaun și citește ziarul, iar soția stă cu spatele și privește prin fereastră. Vizavi, printr-o multitudine de filtre (fereastră, grilaj, draperii etc), se poate vedea o clădire cu o serie de alte ferestre.
Spectatorul este condus în narațiune treptat. Prim-planul cu bărbatul care citește este părăsit rapid, pentru a trece la femeie (personajul central), lăsându-se purtat de forța privirii sale, pentru ca, în final, să părăsească și personajul central, pentru obiectul privirii personajului: la o fereastră de vizavi se poate distinge destul de vag o siluetă de femeie. În acest punct se produce „intriga vizuală” și tot în acest punct privirea se descompune între obiect și subiect.
Spre deosebire de celelalte picturi analizate, privirea e aici mai puțin obstrucţionată. „Străpungerea vizuală” trece de sistemul de filtre și, atât personajul central cât și spectatorul pot vedea silueta de la fereastra de vizavi. Interpretarea merge în direcţia că la fereastra de vizavi ar fi o altă femeie, care la rândul ei, cel mai probabil are în spate un alt bărbat care citeşte ziarul.
Deci, Caillebotte este generos și lasă, nu numai personajul feminin, dar și privitorul tabloului să ajungă măcar la intriga vizuală. Totuși, intervine şi aici îngrădirea, nu numai a privirii, ci și a poeticii picturale. Mai departe, Stoichiță spune că din acest punct e nevoie de un eventual imaginar literar care să continue intriga vizuală, mai ales în contextul în care literatura în epocă oferea material bogat în privința motivului ferestrelor. Și dă exemplul lui Baudelaire, cu al său poem în proză, „Les fenetres”.
Ceea ce vrea să ilustreze Victor Stoichiță este, așadar, complexitatea picturii impresioniste, care nu se poate reduce la un simplu anticlasicism. Și își alege ca element central actul privirii. Sunt însă voci care văd în abordarea sa o interpretare limitativă* (*https://www.filmsinframe.com/ro/features/gustave-caillebotte-impresionism-privire/), în sensul în care, de exemplu, privirea la Caillbotte este, într-un înţeles mai ideologizat, un privilegiu de clasă. În picturile sale, actul reflexiv al văzului aparține aproape întotdeauna unor flaneuri, cu un un status social care le permite relaxarea necesară pentru a se înfăptui actul privirii.
Critica nu este însă una frontală, ci mai degrabă una complementară, în timp ce Stoichiță și-a propus mai degrabă tematizarea și complementaritatea pictură-literatură decât ducerea discuţiei într-o perspectivă ideologică sau politică asupra privirii.
