credit foto:RĂZVAN LAZĂR
Toate pregătirile, toate ideile, felul în care m-am și răzgândit. Buddy a zis că e normal. Ce știe el? Poate că știe. Prin aburii supei Phở i-am zărit pupilele dilatate de plăcere. L-am lăsat să creadă ce vrea și să continue să mănânce.
- Dacă există cu adevărat, de ce nu o inviți la cină? a mormăit Buddy în timp ce dădea la o parte frunzele de coriandru.
- Supa e limpede și cu asta basta.
- N-are gust rău. E ca apa bine filtrată.
- Vezi? Dai drumul la robinet și te gândești la Phở.
- Ai văzut tu robinet pe laneways?
- Mai sunt și alte locuri pe unde mergi, Buddy, nu-i așa?
Când nu sunt în hotel sau la mine acasă, mă comport ca un ciudat, ca un animal rănit departe de bârlogul lui. Omul care mă chinuie este și cel care mă ajută cel mai mult. Cu Buddy nu ajung la nicio concluzie, niciodată. Sacul lui de dormit e înnoit din când în când de câte o doamnă generoasă, motivele ei neinteresându-ne pe niciunul dintre noi, mai degrabă efectul avut înaintea iernii și nici acela de multe ori. Avem felul nostru de a ne proteja de orice rău. Chiar dacă Buddy trăiește pe străzi, asta nu-l face mai puțin filosof. I-am povestit despre Diogene și cred că m-a ascultat dintr-o oarecare formă de politețe învățată, de nevoie, pe laneway. Gloria fațadelor nu există fără aceste culoare din spatele clădirilor, care sunt ca venele orașului prin care trece mai repede sângele spre a fi primenit.
- În ultima vreme rechinii au atacat mai des, chiar la plaja ta. De acum, a zis Buddy, sunt zece stații până la moarte. Măcar poți să-ți faci niște calcule, să alegi dacă vrei sau nu să te sui în tramvaiul ăla de la Southern Cross Station. Trei din nouă au fost fatale.
- Mai vrei ceva de mâncare? Fără coriandru, da?
Pauza de prânz s-a încheiat și pornesc spre hotel, iau autobuzul apoi pe jos cu cafeaua de un dolar în mână, la umbra platanilor, numărând clădirile victoriene care arată cât de cât bine. Too easy, mi-a zâmbit tânăra de la prăvălia-cu-de-toate, inclusiv cu cafea adusă de pe plantații responsabile. Dacă într-o bună zi m-aș întoarce la hotel și aș constata că Gale nu există, oare ce-aș face?
E pe balcon la fumat, în fotoliul de ratan privind spre stradă cu capul aplecat. M-am mai liniștit, nu o deranjez acum, mă îndrept spre treburile mele, azi se eliberează multe camere. Mâna ei, parcă mai plină de inele ca niciodată, atingea părul susținând o catedrală de fire blonde.
Au schimbat și scaunele de pe balcon, acum avem ratan cu aer colonial, unora dintre angajați nu le-a plăcut ideea, mai ales celor care fac parte din comunitatea Aborigenilor. Pentru că știm bine iar eu sunt emoționat ori de câte ori citesc sau aud: The City of Melbourne respectfully acknowledges the Traditional Owners of the land we govern, the Wurundjeri Woi-wurrung and Bunurong / Boon Wurrung peoples of the Kulin and pays respect to their Elders past and present.
Gale folosește spațiul cu grație, când se așază pe-un scaun o face într-un fel anume, nimeni nu s-ar simți jignit sau inferior în preajma ei. E o artă care, pe lângă cea a dansului pe care o stăpânește la perfecție, face din femeia asta o minune. Și dacă aș da deoparte dansul și așezările ei pe fotolii sau pe bănci, tot ar fi făptura cea mai specială.
Seara am luat-o agale spre casă mergând mult pe jos, mersul în linie dreaptă mai alungă din oboseala zilei.
Buddy râde de mine și mă provoacă să pun degetul pe: ce e, de fapt, Gale? Ne ținem de urât la prânz. Cu râsetul și cu supele sofisticate pline de verzituri care înoată ca rechinii de la St. Kilda, omorând plictisul din noi. Dar asta ne place uneori nouă bărbaților, să fim leneși la culme căutând monotonii și melancolii abisale, amărăciuni ori fantezii erotice, întinderi ale imposibilului, ca să mai uităm de realitatea cotidiană. Lângă Gale mă simt viu ca o balenă care deschide gura și înghite mult krill, din acela visat în lungile călătorii Antarctice. Balena nu e obsedată de mâncare, nici eu de domnișoara mea dansatoare. E altceva.
- E ca un Bao Bun din ăla de la prăvălia chinezilor simpatici de pe Little Bourke, și Buddy s-a gâdilat pe burtă. Cu ou îmi place. Mult ou.
Domnișoară, dans! Frunzele verzi cu miros de piper abia măcinat și textura fină a pachețelelor din orez, apoi zeama limpede. Supa asta e un vals împotmolit în mănuchiuri proaspete din care nu vrea să scape, e ca știma apelor. Magia serilor de vară când rămân ultimul, chiar ultimul, pe plaja de la St. Kilda, cameristul plajei, strâng cele câteva prosoape uitate, șterg cât pot de bine țărmul umezit și mă necăjesc că valurile insistă să revină, aș vrea să pregătesc o sală de dans pentru Gale. Să o privim, eu, pescăruși, pana de păun, micii pinguini de lângă St Kilda Pier and Breakwater. Gale, ești o poezie de femeie. Cred că asta mă face să mă gândesc la tine chiar și atunci când nu mă gândesc, domnișoara mea.
- Cina să o luați, a subliniat Buddy, într-un loc simplu, cu mâncare făcută cu ingrediente naturale, noi ăștia de pe laneways știm bine micile restaurante care ne lasă într-o cutie ce le rămâne seara. Și să știi că suntem răsfățați cu toate verziturile proaspete, chiar și cu coriandru, poate fi gustos în anumite momente. Când e mai frig sau plouă mărunt și bate vântul ca turbatul prin culoare, pachetele cu orez care nu și-au pierdut încă temperatura potolesc foamea. Și nu despre foame e vorba.
- Buddy, Gale chiar există.
- Te cred, a zis el coborând ochii. Când mă duci la ZOO? Acolo o să vedem koala, pademelon, wombat, wallaby, bettong, potoroo, bandicoot, possum.
- Cum arată cutiile? Mi-a povestit și Gale într-o zi despre niște recipiente din carton pline cu sandviciuri dolofane lăsate în fața intrării unuia dintre Studiourile de dans la care merge. Balerinele nu mănâncă atât și oricum nu din asemenea surse. Taliile și gleznele lor trebuie să-ți taie răsuflarea, nu cheful.
- Poate că există și un Studio pentru Buddys din ăștia ca mine. Noi suntem, iarna cel puțin, focile orașului, cei care contopesc regnurile și care se hrănesc cu orice găsesc în lădițele alea și nu mai au nicio altă așteptare, alta în afara următoarei cutii. Du-o la un restaurant frumos și privește-o, ascult-o, auzi-i dinții cum mestecă și limba cum plimbă delicat bucățelele de mâncare, buzele cum se strâng, ochii cum lăcrimează de la iuțeli, fruntea cum i se întinde și picioarele care încep un dans pe sub masă. S-ar putea să vină o zi în care n-o să mai ai ocazia, crede-mă.
Domnișoară, dans! Plaja ne așteaptă, știu acolo o tavernă a unor greci cumsecade, e comunitate mare la noi în oraș, și care gătesc ca la mama lor. O să pună o muzică în surdină, corzile o să-mi rupă sufletul dar asta e, nu-mi pasă, pentru că tu o să vrei să faci asta pentru mine. Chiar dacă seara nu o să aibă un sens anume și poate că nici nu o să ducă nicăieri, măcar viața n-o să ni se mai pară doar o căruță la care trebuie tras. Dansul pe nisip și tălpile umede, pana de păun tremură în părul din fire blonde, te privesc și te încurajez, nu te opri, rechinii te-ar mânca. Iorgos a aprins o lumânare și a așezat-o pe masa noastră, grecii ăștia simt momentele ca nimeni alții, doar ei au scris tragediile și comediile și au sângele sărat și albastru. Oboseala de pe chipul tău frumos e decorată cu fire de nisip și zâmbetul îmi aparține, al meu, a mea, născută din spuma oceanului ca Afrodita într-o zi în care părea că nu se întâmplă nimic.
Domnișoara mea!
