Intermezzo

Caron își aprinde o țigară și trage lung din ea. E obosit ca dracu. Toată ziua a tras la vâsle. Una după alta, de vreo doi-trei ani încoace, au venit convoaie după convoaie lungi de femei tinere, trase la față, încercănate, cu buzele vinete și abdomenele supte, trăgând după ele pânzele albe ale cămășilor de spital care țineau loc de lințoliu. Toate veneau dintr-o singură regiune, din marginea Europei, o țară în care grecii lui fuseseră domnitori sub oblăduirea Înaltei Porți, între secolele 18 și 19. Toate celelalte continente nu-i dădeau, la un loc, atât de mult cât îi dădea tărișoara asta care nu era în război și, de altfel, nu-i trimitea atât bărbați, cât femei, nenumărate femei. Și toate tinere.

Se reazemă de rama bărcii care se leagănă lângă debarcaderul de lemn de pe malul drept, acolo unde soseau convoaiele din lumea de deasupra. De două mii de ani încoace nu mai aveau bănuțul pentru obol și a fost o întreagă tevatură în lumea de dedesubt până când Hades a dat din mână scârbit, l-a dat dracului de obol și i-a primit pe toți așa, scăpătați și scârțari de când se inventase noua religie. Nu de alta, dar Câmpiile Elizee, acolo unde ăștia noi ziceau că ar fi raiul, erau neîncăpătoare pentru câți începuseră să să sosească. Dacă le mai cerea și obolul, rămâneau naibii cu toții între lumi sau – și mai rău – în lumea de deasupra, și așa suprapopulată în vremurile astea recente. Iar acum dandanaua asta cu femeile din țărișoara de la gurile Dunării, de nu mai știau pe unde să le înghesuie pe toate, că o să ajungă să fie îmbulzeala mai mare ca în Elizee și încă nu-și putea nimeni permite să colonizeze o altă planetă, pe care să inventeze un nou rai și un nou iad… ăăă, asta, un nou ținut al lui Hades, că până și Styxul nu se mai înfășura de nouă ori în jurul lui, la câte aluviuni se depuseseră, mai ceva ca în râul pe care se afla țărișoara de baștină a amărâtelor ălora. Și uită-te tu, frate, că iar vin…

Caron înjură în gând, stinse țigara și se pregăti să le întâmpine, în timp ce se gândea că nici barca aia nu mai face față la câte sunt și în curând o să-i trebuiască o corabie.

– Doamnelor, doamnelor, nu vă-nghesuiți, vă rog. O să ajungeți toate, fără nicio grijă, pe lumea cealaltă… ăăă, asta, pe malul celălalt. Mă rog, hm, hm, își drese puțin glasul, stânjenit de încurcătură. Vă asigur eu că nu va rămâne niciuna pe malul ăsta. Dar haideți să ne organizăm, să mergem frumos, disciplinat, pe rând.

Îi întinse mâna blondei care deschidea convoiul și care părea de familie bună, că și asta era o altă ciudățenie. La început, erau numai de condiție modestă, apoi încetul cu încetul au apărut tot mai multe fete pe care se vedea clar că trăiseră o viață cât de cât prosperă, chiar dacă nu neapărat luxoasă și avuseseră o educație bunicică, astfel că într-un final nu se mai vedea așa tare diferența dintre ele, iar luntrașul ajunsese să se întrebe ce naiba se întâmplă, că așa ceva nu mai văzuse în viața lui, cel puțin nu de la ciuma lui Caragea încoace și atunci nu erau așa multe femei (ce zice el așa multe, că aproape că sunt numai femei, de atunci când vede câte un bărbat îi vine să-l cinstească cu o țigară). De ceva timp își propusese să se ducă să stea de vorbă cu Rabbi Iosua, evreul ăla cumsecade pe care l-au răstignit romanii acum două mii de ani, de când o luaseră toate razna, că era nu doar cel mai învățat din ținut (deși erau alții și mai învățați, bunăoară Platon și Aristotel), dar rabbi era și cel mai înțelept și avea darul de a vedea lucruri la care ceilalți n-aveau acces.

Astăzi, însă, hotărî că nu mai poate amâna discuția cu rabbi și după ce trecu și ultima femeie din convoi, priponi barca pe malul stâng, cel al lumii de dedesubt, acolo unde odinioară se sfârșea cel de al nouălea cot al râului și o porni în căutarea bunului păstor, căci rabbi, în viața lui de deasupra, mai avusese și această îndeletnicire în afara celei de învățător.

Rabbi Iosua nu era un tip sociabil. Nu fusese nici în viața de deasupra și nu găsea niciun motiv să-și schimbe tabieturile taman acum. Teoretic, locul lui ar fi trebuit să fie în Câmpiile Elizee, pentru că acolo fusese distribuit atunci când s-a rostogolit marele zar, dar rabbi a refuzat să vină dincoace, deși dincolo ar fi fost într-o companie foarte selectă, dar întotdeauna îi preferase pe marginali și pe urgisiții sorții companiilor selecte. Se simțea mai bine printre pierzători decât printre câștigători. Era un tip ciudat, cu o privire albastră, ciudată și o limbă și mai ciudată, din care puțini înțelegeau câte ceva. Luntrașul însă descoperise că știe și ceva koine, deși de la un învățat ca el ar fi avut pretenția să știe o limbă mai cultă. În fine, nu era momentul să facă acum nazuri.

L-a găsit, ca de fiecare dată, în colțișorul ăla pe unde nu mai dădea nimeni, rezemat de smochinul ăla uscat, privind în depărtări, acolo unde se presupune că ar fi fost Elizeele. Cândva, pe aici lătra furibund Cerber, din toate cele trei capete, băgând spaima în bietele suflete rătăcite, cărora le-ar fi putut trece prin cap să se întoarcă într-o lume în care oricum lucrurile ajunseseră să atea mai prost decât aici. Dar de două mii de ani încoace, de când Rabbi Iosua poposise pe acest tărâm, nimeni nu s-a mai gândit să fugă înapoi, așa că bietul câine a petrecut atât de mult timp rătăcind după măcar un singur suflet în care să bage spaima ca în vremurile bune, că l-a luat curentul de la atâta alergat cu limbile scoase din cele trei guri căscate aiurea și fără folos, până a făcut dublă pneumonie și murit de-a binelea, fără ca cineva să știe în ce lume a ajuns și dacă a ajuns un singur suflet, corespunzător unicului trup sau trei suflete, corespunzătoare celor trei capete.

Asta însă era o enigmă care nu-l mai preocupa pe Caron și nici pe Rabbi Iosua, pe care, de altfel, nu-l preocupase niciodată. Când Caron a ajuns la el în ziua aia, rabbi se scărpina de zor pe cicatricile din palme, rămase în urma cuielor. Îl mâncau îngrozitor de câteva zile încoace, de-i venea să-și smulgă mâna cu tot cu piele sau orice ar fi fost acolo și ținea loc de piele și de mână în lumea aia mohorâtă de sub smochinul uscat.

– Rabbi, o să ți se usuce mâna mai ceva ca ramurile smochinului, dacă o mai ții mult așa, îi spuse în loc de salut luntrașul.

Rabbi îl privi cu blândețe, într-un fel ciudat în care numai ochii lui albaștri, mai albaștri și mai altfel decât ai tuturor, știau să privească.

– Știu, Caron, dar nu mă pot abține.

– Cum asta, Rabbi? Prin lumea celor de sus umblă vorba că tu ai predicat înfrânarea, pentru că ai practicat-o ca nimeni altul.

– Ah, Caron, nu-mi mai aminti de smintiții ăia care au inventat o religie în numele meu. Niște idioți care s-au luat după pungașul ăla de Saul care nu m-a întâlnit niciodată, dar a fost atât de pornit pe bietul Simon, că a căutat alți isteți cu care mă întâlnisem și pe care i-a descusut până a scos de la ei tot felul de gogomănii pe care mi le-au pus în gură și au ajuns să pretindă că am făcut lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Sau – dimpotrivă – să pretindă că n-am făcut niciodată lucruri pe care le-am făcut cu mare plăcere. Cum ar fi fost sexul, de exemplu, care este o activitate foarte plăcută, iar atunci când este înoțită de iubire, este de-a dreptul sublimă și te aduce mai aproape de Dumnezeu (cel pe care-l invocă în fel sau chip, dar despre care n-au habar) decât o viață întreagă de post sau rugăciuni. Sau cum ar fi fost să mănânc un pui cu gorgonzola care, dacă te gândești bine, era chiar kosher, căci e spus să nu gătești vițelul în laptele mamei lui, nu să nu gătești puiul în laptele mamei vițelului.

Aici se încruntă și se opri puțin, să se gândească mai bine, apoi continuă:

– Mă rog, ba unii, ba alții s-au tot găsit să inventeze tot felul de reguli absurde, bune numai să-i facă nefericiți, iar dacă pe cei printre care mă născusem am apucat să-i combat pentru că se țineau scai de reguli, pe ăilalți, care m-au făcut întemeietor de religie n-am mai apucat să-i pun la punct și m-am trezit că au ajuns să omoare în numele meu, făcându-mă părtaș la toate grozăviile lor, când eu le-am spus doar ceea ce au zis acu câțiva ani niște băieți pletoși într-un cântec: ”All you need is love.” Dar, în afară de băieții ăia pletoși și încă vreo câțiva rătăciți, dintre care unii și din religia celor printre care m-am născut, alții dintr-o religie care a apărut și mai târziu decât aia a lui Saul, iar alții fără nicio religie, așadar, în afara unui pumn de rătăciți dintr-o lume întreagă, restul au înțeles complet pe dos.

Caron îl ascultă fără să-l întrerupă pe rabbi, că știa că amărăciunea asta îi măcina sufletul, așa că, de fiecare dată, îl lăsa cuviincios să-și spună povestea, deși o ascultase de cel puțin două mii de ori până acum, în cei două mii de ani de când rabbi ajunsese la ei. Când Iosua se opri să privească mâhnit din nou înspre Câmpiile Elizee (poate că acum regreta alegerea făcută în urmă cu două mii de ani) și să-și mai scarpine cicatricile, Caron profită de ocazie și-i spuse repede, înainte ca învățătorul să înceapă o nouă disertație:

– Acu, toate ca toate, rabbi, dar trebuie să recunoști că unele lucruri care s-au spus despre tine au fost și adevărate, cum ar fi acela că poți vedea lucruri pe care alțți nu le văd, chiar și prin negura vremurilor, sau cum ar fi spus cei care au scris cărțile despre tine, că ai darul prorociei.

– Asta e adevărat, de n-ar mai fi fost, răspunse abătut rabinul. Că așa am ajuns să știu ce avea să facă și neîmpăcatul ăla de Iuda care trebuia să împlinească profeția, nenorocitul, că n-avea de ales. Dar tâmpiții ăștia aveau nevoie de un țap ispășitor, așa cum au avut și or să aibă întotdeauna – se porni tot mai mânios Iosua – și iaca așa au ajuns să-l socoată vinovat pentru o prostie, de l-au adus la capătul răbdărilor și capăt și-a pus și zilelor…

Rabbi ar mai fi continuat mult și bine așa, că se înfierbântase și-l mai și scoteau din minți cicatricile alea care-lmâncau în draci. Numai că luntrașul își drese iar vocea cu diplomație și interveni din nou:

– Da, rabbi, știu, urâtă poveste. Dar dacă tot ai darul ăsta al vederii dincolo de lumi și de neguri, poți să mă ajuți și pe mine, să-mi lămurești o trebșoară care mă frământă de ceva timp încoace?

Iosua îl privi cu uimire:

– Ce trebșoară? Că doar ști că nu se cuvine să irosesc harul… mă rog, darul, pe prostii.

– Nu, nu, asta nu e o prostie, se grăbi să răspundă Caron, nu care cumva ca Iosua să se întoarcă la scărpinatul lui și la dezgropatul morților (mă rog, vorba vine) de acum două mii de ani. E o chestiune foarte serioasă, Rabbi. De vreun an încoace, poate mai mult – Caron se încruntă ușor, că într-adevăr, pe tărâmul ăsta nu prea aveau noțiunea timpului – în fine, mă-nțelegi, de ceva timp, nu tocmai puțin, nu mai prididesc cu traversatul sufletelor. Care nu mai sunt echilibrate pe sexe și nici nu mai sunt preponderent vârstnice cum erau cândva, ci au ajuns să fie aproape numai femei și alea mai mult tinere. Pe Hades dacă mai pricep eu ce se întâmplă! Și dacă o s-o ținem tot așa, zău dacă știu unde o să mai avem loc de ele. Mă gândesc că dacă ai fi bun și ai putea să-ți arunci ochiul minții dincolo, poate m-ai lumina și pe mine și aș ști ce e de făcut de acum înainte.

Rabbi îl privi cu milă, se mai scărpină un pic, oftă adânc și-i răspunse:

– Nu-i nevoie să-mi arunc niciun ochi, nici interior, nici exterior. Știu ce se întâmplă și ți-aș fi zis dacă mi-ai fi dat ocazia (aici, Caron își dădu ochii peste cap în gând, că rabbi vorbea numai despre necazurile lui cu secta aia care-l proptise întemeietor, ori de câte ori se întâlneau și nu părea interesat de nimic altceva). Se întâmplă că de aproape șase ani, nu unul, dragul meu Caron, într-o țară mică și amărâtă din sud-estul Europei, femeile sunt obligate să nască aproape cu orice preț și nu li se mai îngăduie să se ferească să rămână însărcinate sau să facă întrerupere de sarcină atunci când o doresc. Nenorocirea care a stat la originea acestei întâmplări se numește decretul 770 din 1 octombrie 1966. Ce nu știe însă încă nimeni, dar ți-o spun eu de pe acum, ca să te uimesc și mai tare, este că peste o jumătate de secol, niște idioți din tagma ălora care vorbesc în numele meu vor face un marș în care vor cere ceea ce stabilește acum decretul 770 și – ca o culme a cinismului – îi vor zice ”marșul pentru viață”. Auzi tu, marșul pentru viață! – zise rabinul și începu să râdă fără veselie. Apoi continuă:

– Să faci un marș împotriva avorturilor și să-i zici pentru viață, atunci când tu te plângi că nu mai faci față atâtor morți, dragul meu Caron. Unde ai mai pomenit ceva mai cinic de atât? Și – ca și când n-ar fi de ajuns – biserica ălora de m-au invocat până mi-au tocit numele vor afurisi avortul chiar și atunci când vine după viol sau incest. Asta deși – ai să râzi – articolul 770 din 1966 al criminalului care va fi osândit la moarte (și pentru asta, printre altele) taman în ziua de Crăciun, atunci când cică sărbătoresc ziua mea, face excepție la interdicția de avort în astfel de cazuri. Dar chiar și așa, nenorocitele care nu pot sau nu vor să crească mai multe guri în ograda lor, sau au parte de bărbați care le fac viața un iad și numai un alt copil cu unul dintr-ăștia le lipsește, se duc la tot felul de felceri și mamoși improvizați, să le scape cum or ști de sarcina nedorită. Iar ăia, mai mult sau mai puțin nepricepuți, cu instrumente nepotrivite și murdare, le măcelăresc ca pe vite, până când bietele suflete sfârșesc aici, jos, la noi, cu tot cu copiii nenăscuți, care nu știm unde se duc, că un alt deștept care a vorbit în numele meu în secolul 13 n-a reușit să se hotărască din ce lună în burta mamei embrionul devine ființă și merită un loc în rai.

Lui Caron nu-i venea deloc să râdă. Ce dracu se întâmplase cu lumea în ăștia două mii de ani? Chiar dacă nu avea noțiunea timpului, acum știa pentru prima dată că este cu adevărat bătrân. Unde dispăruseră toți zeii care se hârjoneau prin Olimp, făceau prostii și erau uneori cruzi cu oamenii, dar nici măcar lor nu le trecuse prin minte vreodată o asemenea cruzime? Dădu din cap îngândurat. O să se aleagă praful și de lumea asta, așa cum s-a ales și de cea de dincolo. Că soluție clar nu vedea. Și, până la urmă, oamenii ăștia erau atât de urâți, că până și lumea lui Hades era prea bună pentru ei. Va trebui să se ducă să vorbească mai bine cu stăpânul întunericului, să vadă ce e de făcut cu ăștia. Până atunci, însă, i se rupea inima de femeile pentru care barca lui nu mai făcea față și pentru copiii care spera să fi ajuns în stele, acolo unde lumile nu mai construiau ziduri, ci doar constelații.