Trecerea Atlanticului înseamnă, pemtru Nabokov, nu doar despărţirea de Europa, ci şi sfârşitul unei vieţi: autorul care scrie în limba rusă devine, o dată cu noua sa existenţă, profesorul rătăcitor şi mai apoi iconoclastul părinte al “ Lolitei”. Ceea ce rămâne în urmă este un prim Nabokov, a cărui încercare supremă este însăşi revendicarea unui pământ de cuvinte pentru o literatură rusă ce nu mai are o patrie a sa.
Iar în materia stranie şi nostalgică a tânărului Nabokov se păstrează şi straturile carierei de dramaturg. Educaţia teatrală a lui Nabokov se va încheia prin moartea lui Sirin: o parte dintre piesele sale sunt traduse de fiul său şi publicate,fragmete din acest continent uitat.
Dramaturgul Nabokov este însă mai mult decât un detaliu excentric de istorie literară. Textele sale , unele dintre ele puse în scenă, sunt un laborator: sunetele operei sale se simt în mişcările dialogului, iar imaginaţia care le zămisleşte va fi aceeaşi care va organiza lumile ficţionale de mai târziu. Un fecund principiu al vaselor conunicante defineşte relaţia dintre dramaturg şi prozator, ca şi cum obsesiile care îl locuiesc vreme de decenii se ivesc în marginea cortinei de fum a anilor de exil european.
Ţara domnului Morn
Şi poate că nici o altă piesă a tânărului Nabokov nu este mai neliniştitoate şi vizionară decât “Tragedia domnului Morn” : redactată în decor praghez, niciodată reprezentată şi tradusă târziu in engleză, opera de acum este solul în care pot fi privite făpturile care îi vor invada imaginaţia narativă. Jocul dramatic este ocazia de a explora însuşi viiorul.
Scrissă în versuri, inspirată de Shakespeare şi anticipând rafinamentul polifonic al poemului din “ Pale fire”, tragedia lui Morn adăposteşte prima dintre ţările de nicăieri ale lui Nabokov. Regatul peste care domneşte un rege ascuns şi tainic este cel în care se poate citi conturul patriei din care este alungat regele Zemblei.
Amestec de graţie şi de tragism, domeniul lui Morn evocă decorul din Ruritania lui Hope, dar şi neliniştea seismică a Rusiei pierdute a lui Nabokov. În cele din urmă, lumile din “Pale fire” sau din “Ada” îşi au rădăcinile înfipte în acest pământ al imaginaţiei teatrale din uitata piesă pragheză, de parcă întreaga umanitate de aici nu ar fi decât un delicat şi ludic joc al visului.
Dar din tragedia domnului Morn nu se desface doar cărarea ce duce spre Zembla şi Anti-Terra, dar şi drumul ce trimite la critica anti-totalitară din “invitaţie la eşafod” şi “ Blazon de bastard”. Regatul lui Morn este doar în aparenţă o miniatură de basm, de vreme ce în adâncurile sale se simte trepidaţia unui veac al dictaturilor.
Revoluţionarii care urzesc căderea regelui acscuns în costumul domnului Morn sunt alcătuiţi din aceeaşi plămadă ca şi demonii lui Dostoievski: ei sunt nihiliştii în care liberalul Nabokov întrevede energia responsabilă pentru catastrofa anului 1917. Ceea ce ii motivează este ura, iar resentimentul care ii bântuie nu poate fi împăcat cu gradualismul reformator . Ambiţia distrugerii îi devoră, asemeni unui foc arzând în inimile ce nu pot cunoaşte odihna până în clipa de extaz a crimei de stat.
Tragedia lui Morn este testamentul tatălui transcris de fiul care îl venerează. Până la capăt Nabokov va fi ostil acestei înregimentări totalitare în care denunţă lichidarea umanităţii înseşi. Revolta imaginaţiei sale se indreaptă împotriva teribilulului, sufocantului filistinism pe care revoluţionarii îl prescriu, spre a salva omenirea de la păcatele sale. Drama patriei sale este ascunsă în decorul ţării domnului Morn – versurile tânârului Nabokov deschid porţile capodoperelor care vor veni, ca un semn al destinului.
