Peste ape, e un loc îndepărtat. Familia japoneză s-a pornit la drum. Akira se ocupase de bagaje. Mizuki hotărâse în ultima secundă să lase copiii la bunici. Petrecerile astea nu sunt pentru ei, iar un mediu complet nou nu le-ar face bine. Akira nu a schițat niciun gest, nu a zis nimic ci s-a ocupat de împăturirea câtorva prosoape albe, cu două mai puține decât ceruse soția. Sensul în care zboară avionul nu o interesa pe Mizuki, în fond poți face turul lumii într-o direcție sau în cealaltă, prea puțin important. Mai degrabă se preocupa de temerile ei și de faptul că nu o încântau absolut deloc drumurile în afara țării și mizele frivole. O supărase și faptul că Akira nu reacționase în nici un fel atunci când îl anunțase că pe balcon nu au voie decât femeile.
În taxi spre aeroport nu și-au vorbit și au căutat să stea pe banchetă într-o poziție simetrică față de un ax imaginar, făcând din separarea lor un instrument erotic care nu poate fi găsit în nici un sex shop. Amânarea perpetuă nu e pentru oricine, își zicea Akira și socotea în gând obiectele pe care le pusese în bagaj și pe cele pe care le lăsase intenționat acasă. Femeia îi revenea în minte, sub formă de foaie ruptă dintr-o carte veche, de linguriță de argint sau de sutien negru și îi întrerupea numărătoarea reușind să-l scoată din sărite, așa cum numai ea putea. De ce îi apăruse în cale? Parte a cărui plan divin era această femeie care-i îmbibase ființa cu parfumul ei de portocal, cu romantismul ei misterios dar și cu un fel de resemnare care pe el, japonezul strănepot al marilor samurai, îl scotea din minți. Era nebun după ea. Începuse ploaia și taxiul se mișca în ritmul stropilor parcă încerca să-i ocolească și să utilizeze spațiul minuscul dintre ei ca într-un concurs de dans Zen din care nimeni nu iese câștigător. Mizuki, țeapănă, își fixase privirea pe ceafa șoferului și trăia în minte o poveste de dragoste compactă, condimentată cu un pic de tandrețe și sex cu posesorul acelei șepci elegante și negre care-i ducea spre aeroportul Narita și zborul lor spre Istanbul.
Ploaia se întețise și drumul era aglomerat. Akira asculta muzică la căști și dădea din cap. Din cer cădeau pești mici care se unduiau să intre în picăturile de apă să-și ia din lichidul vital energia și să cadă mai departe pe gândurile celebrei autoare. În viața ei nu fusese mai fericită. Mizuki își netezea fusta de culoarea untului, ochii ei oblici străluceau și buzele ei murmurau ceva, la un moment dat și-a închis ochii. Zgomotul scurt al portierei deschise și chipul de piatră al șoferului au făcut-o pe Mizuki să iasă din starea aceea și să coboare, plecând ochii în fața bărbatului care condusese impecabil. Pe chipul lui dur nu se mișca niciun mușchi, pentru ea era cea mai mare dovadă că partida de sex imaginar dintre ei fusese fără cusur. Asta îi confirma autoarei și forța tradiției, demnitatea ca moștenire perpetuă și faptul că frumusețea trecătoare e singura formă autentică de splendoare. Nu degeaba criticii literari au supranumit-o autoarea florii-de-cireș. Akira se minuna și el câte lucruri se pot întâmpla într-un taxi în drum spre aeroport și se gândi că ploaia avusese un rol decisiv. Trei oameni își trăiseră experiențele împreună și separat în același timp, făcând foarte puține gesturi, de fapt aproape nemișcați.
- Am fi putut face totul de acasă, a zis Mizuki cu un zâmbet sarcastic. Drumul ăsta e inutil. Dacă ne fâțâiam prin casă realizam același lucru. Totul e să nu stai. Trebuie să te miști, chiar și în gând, fără oprire.
Șoferul a lăsat valizele pe trotuar apoi s-a suit în mașină și a demarat scurt. Mizuki l-a privit câteva secunde cum se îndepărta și s-a gândit la cum ar fi arătat pe fundul mării vehiculul cel negru, ca un acvariu plin de pești colorați înotând și ocolind pe acei amanți care făceau dragoste departe de vuietul lumii. Sunetele înfundate și apele adânci unduitoare le-ar face mișcările mai lente și mult mai profunde. Pe fundul oceanului e o altă lume și nu trebuie să mori ca să ajungi la ea. Ochii ei căpătaseră o pace și o liniște nemaipomenită, pielea ei fină strălucea, degetele ei subțiri apucaseră mânerul valizei și se pregăteau să împingă.
- Poarta 47, a precizat Akira. Avem ocazia să ne mișcăm, e mult până acolo.
- Să mergem, Akira, suntem așteptați.
Avionul s-a ridicat ca un cocor peste ape, o ciudățenie a naturii umane e obsesia asta pentru zbor, să nu rămână omul cu târâtoarele și să prindă mucegai pe tălpi sau să se rătăcească prin deșert neștiind cum să ajungă la oazele sale răcoroase. De aceea a inventat și dronele, chiar și pe cele care aruncă bombe. Vederea în zbor de pasăre o aveau și desenatorii stampelor, scene de teatru Nō sau Kabuki, sate năpădite de zăpezi, oameni care trec poduri când plouă torențial, ochiul-dronă al pictorului plutea cu compasiune peste toată suflarea așa cum duhul lui Dumnezeu s-a purtat peste apele primordiale. Pentru ca nimeni și nimic să nu fie uitat. Primiseră locuri bune, Akira stătea la geam și își lăsase privirea să planeze peste gol, Mizuki își pusese deja masca de somn, avea masca ei din mătase de culoarea untului. Lui Akira îi reveneau în minte scene din copilăria petrecută la bunici. Sclipirile oceanului îl readuceau în satul care mirosea a lemn și ape și în care, într-o zi de vară, s-a îndrăgostit pentru prima oară. Avea șaisprezece ani. De o păpușă de porțelan. Părinții erau mereu ocupați și îl vedeau rar, la început de sezon și la final de sezon, cum zicea bunicul, apoi, în sens invers, în zilele mohorâte dintre aceste momente. De atunci Akira nu suporta toamna târzie pe care era nevoit să o petreacă în oraș alături de cele două mecanisme impecabile, părinții lui. Nu se iubeau ci construiau împreună viitorul, așa se lăudau musafirilor care le inundau casa în anumite weekenduri, cu glasuri vesele, bere și grătare. Akira visa la ultimele frunze din copacii bunicilor și la toate nuanțele pe care acestea le purtau înainte să moară și să devină covor și îngrășământ pentru natură. Să miroasă lemnul, pământul, să audă clipocitul pârâului care trecea pe lângă curtea bunicilor, să simtă dragostea pentru păpușa de porțelan, care, atunci când apărea pe străduțele satului, oprea timpul. O chema Aiko. Într-o zi a însoțit-o până în livada de cireși și au cules petale pe care ea cu degetele ei de porțelan, le-a lăsat ușor să cadă și să-și continue drumul în pârâu. Mișcările îi erau scurte, reținute, Akira își aduce aminte și de clipa în care mâna ei l-a atins, ușor, foarte ușor, lăsând în palmele lui câteva pietricele. Erau degetele, era pielea, sau ochii ei cu pleoapele plecate, surâsul imperceptibil, era dragoste aceea? De atunci inima lui Akira s-a tot întrebat ce e iubirea în lumea asta care trece de la floarea de cireș la crizantemele morții? Singura femeie care a reușit să-i dea răspunsuri serioase a fost soția lui, Mizuki, cu peștii, prosoapele și ancora care o ținea mereu legată de străfundurile artei ei. Uneori nu era femeie. Era un bărbat care scrie și care are nevoie de o susținere zdravănă. La mesele în familie redevenea femeie iar în nopțile târzii era amanta fabuloasă. Oare cum poate să doarmă pe muzica asta, s-a mirat Akira privindu-și soția care acum scotea niște sunete ciudate ca un instrument de lemn uitat într-o cameră cu aer uscat. Dacă ar fi ales-o pe Aiko de nevastă oare cum ar fi arătat viața lui? Cu Mizuki construia viitorul. Așa cum făcuseră și părinții lui și poate că nu dăduseră greș. O susținea pe autoare și primea și el, destul de des, valuri de plăcere, multe responsabilități și foarte mulți nervi. Prin fața ferestrei avionului cădeau frunze arămii și chipul lui Aiko îl însoțea în zbor cântând ceva trist.
Akira a tras oblonul ca pe o ghilotină și și-a strâns soția de mână.
