Fericirea este emoția pe care noi o căutăm atâta timp și de cele mai multe ori ne resemnăm și avem impresia că aceasta nu mai este de găsit. Atunci revenim la viața noastră obișnuită și la un moment dat apare intuiția biruitoare conform căreia simțim că este pe aproape. Este ca o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, dar poate este vorba despre o enigmă, o enigmă a Paradisului.
Înțelegem, ulterior, că trebuie să ascultăm și glasul intuiției. Tocmai în acest moment istoric în care omul nu mai crede că Paradisul se află pe Pământ, află confuz că fericirea după care fuge este înlăuntrul lui.
Dar ce te faci în momentul în care nu mai poți găsi fericirea în tine și în nimic?
Se instalează o noaptea neagră a sufletului.
Viața este o disperare pură, foarte clară, foarte sumbră, cristalină. Pare uneori, că nu există decât un singur drum spre ea prin zăpada și gheața disperării. Se instalează o iarnă a sufletului, iar fericirea este de neconceput.
Are loc o incandescență și o solicitudine a durerii.
Totul pare scos dintr-o pictură de Malevitch. Intensitatea suferinței face ca lumea care ne înconjoară să fie metamorfozată: nu mai este aceeași lume în care trăiam înainte , cea pe care o percep cei care nu suferă.
Totul este rece și terifiant: o lume a suferinței. Suntem singuri în fața durerii. Întotdeauna. Sub efectul durerii suntem fiecare dintre noi conștienți de solitudinea ai cărei prizonieri suntem: cine ar suferi în locul nostru.
Așa cum spunea Camus, trebuie să cunoaștem și noaptea. Trebuie să stăm și pe întuneric ca să prețuim lumina.
Nefericirea care ne arde, ne înăbusă, ne rupe de viață ucide orice speranță, orice convingere, orice certitudine, orice credință. Și măcar de ar fi o durere legată doar de prezent, doar de clipa de față!
Experiența nefericirii poate fi ca un cancer : nu se mulțumește să dea simplu buzna peste noi, ne mai și distorsionează viziunea despre lume, etc.
Prezentul este înecat în durere. Este loc doar pentru suferință. Timpul nefericirii tărăgănează, pare etern. Viitorul pare de altfel și el lipsit de sens. Se întunecă și soarele uită să mai iasă.
Cel mai grav este însă și trecutul va fi contaminat: nu cumva momentele mele de fericire au fost până la urmă niște iluzii? Or fi existat în imaginația mea naivă? Și iar înghițim o doză de nefericire.Tot ce se simte în jur provoacă o înăbușire lentă, o asfixie inexorabilă.
Să luptăm împotriva nefericirii înseamnă să luptăm împotriva tentației de a renega fericirea. Totul e fals, doar suferința de moment e adevărată.
Să te simți pierdut înăuntrul tău și să remarci că nu mai există o cale de ieșire, să simți lovituri apăsătoare care vin din tine…
Soluția pentru a vedea măcar un strop de lumină este să ne agățăm de viață, atât cât se poate. Zbuciumul care ne apasă trebuie să-l căutăm în suflet și să fim cinstiți cu noi înșine pentru a recunoaște sursa din care el vine.
În ciuda vicisitudinilor pe care le suportăm de-a lungul vieții, trebuie să credem în acea fărâmă de lumină pe care o găsim tot în noi.
Câteodată ne simțim foarte departe de fericire, încât credem că nu mai există. A trecut mult timp de când percep doar freamătul ei îndepărtat.
Întrebarea care se pune, din punctul meu de vedere, singura întrebare este dacă abandonăm sau nu? Merită sau nu să luptăm pe mai departe?
Eu zic că merită. Și nu pentru ce se află în afara noastră, ci pentru tenebrele ce sălășluiesc în interioritatea fiecăruia. Luptăm pentru a nu uita lumina.
Aceste așchii de fericire pe care le descoperim în nefericire sunt ca un ecou, un indiciu că fericirea există. Iar pentru cel care pătimește din cauza nefericirii și suferă este un motiv în plus pentru a trăi.
Ar fi bine să nu ne limităm la suferință, să nu căutăm în ea nici adevăruri, nici învățăminte. Să nu ne uităm spre tenebre, ci spre lumină.
Uneori nefericirea este ca un glas, ca un strigăt de ajutor, un suspin ce ți le lipește până la os.
Cu toate acestea, nefericirea nu trebuie să ne transforme în ființe solitare. A trăi în izolare înseamnă că acceptăm faptul că fericirea a murit și că ne pierdem speranța în renașterea ei.
Când totul se sfărâmă în jurul nostru, ultima bătălie pe care o avem de dat este cea cu noi înșine. Trebuie să facem față îndoielii, nihilismului, resemnării. De ce să nu ne lăsăm în voia sorții? Ce facem dacă ne-a pierit elanul vital?
Acțiune. Acțiunea este cea care este salutară pe plan psihologic. Ne oferă un cadru și o limită pentru tentația disperării.
Singura care ne poate învăța și înălța este lupta împotriva nefericirii. Nu nefericirea în sine, căci ea e cea care ne înăsprește.
Printre nenumăratele capcane care ne pândesc când suntem nefericiți există și riscul amărăciunii, cinismului, negativismului constant.
Cea mai mare victorie pe care și-o poate lua nefericirea este să renunțăm la lupta pentru fericire.
Sentimentul că avem o viață fericită constă mai degrabă în momentele simple de fericire pe care le trăim în mod general.
Mulți poeți și prozatori au subliniat importanța acestor fărâme de fericire, care sunt tot atâtea invitații pe care trebuie să le acceptăm pe loc și să ne bucurăm din plin de ele.
Din firimituri se țese o viață fericită.
