Motto:
,, Fidel naturii în tot ce are ea !”-
Dar cum s-o-nceapă: când pe pânză va-ncăpea ?
Imensă-i orice palmă de pământ!-
Din ea, ce-i e pe plac îl vezi pictând.
Și ce-i pe plac? Ce poate el picta!
( Nietzsche)
De obicei, artistul se lasă ispitit de motivele ce pot fi redate prin idiomul propriu. Cercetând peisajul, prinde în centrul atenției amănuntele ce se pot împăca în mod fericit cu schemele pe care a învățat să le manipuleze. Stilul, ca și mijlocele creează un set mental care îl determină pe artist să caute în jurul său ceea ce poate reda. Pictura este și ea o îndeletnicire vb și de aceea artistul va fi mai înclinat să vadă ceea ce pictează decât să picteze ceea ce vede.
În observația din motto există mai mult decât o lucidă remarcă a limitării mijloacelor artistice. Ea ne oferă în același timp o privire fugară asupra pricinilor pentru care aceste limitări nu se vor impune niciodată în domeniul artei însăși.
Arta presupune măiestrie și, cu cât geniul artistului este mai copleșitor, cu atât mai siguri putem fi că el va ocoli în mod instinctiv o sarcină în care măiestria sa nu-l va putea ajuta pe de-a-ntregul.
Faptul că artiștii sunt înclinați să caute motive potrivite cu stilul și pregătirea lor lămurește și problema deosebirii dintre felul cum îndemânarea reprezentării îmbracă un aspect pentru istoricul de artă și altul pentru istoricul informației vizuale. Pe unul îl preocupă succesul, iar celălalt trebuie să țină seama și de eșecuri.
Oare nu s-ar putea ca măiestria să fi impus asemenea preferințe? Oare nu cumva întregul naturalism din artă din trecut să nu fie unul selectiv?
Putem face un experiment, lipsit de ținută intelectuală, dar care să reliefeze răspunsul afirmativ al întrebărilor de mai sus.
Dacă luăm prima revistă care ne pică în mână ce reprezintă aglomerări de oameni și ne ducem într-o galerie de artă pentru a putea vedea câte tipuri și atitudini se regăsesc, vom remarca faptul că foarte puține tablouri pot exprima viața curentă.
Artistul plastic are nevoie de un vocabular înainte de a se apuca ,,să copieze” realitatea.
Limbajul artei este mai mult decât o metaforă aproximativă, că și pentru a descrie în imagini lumea vizibilă avem nevoie de un set de scheme dezvoltat.
Există o distincție plauzibilă între cuvintele vorbite, semne convenționale și pictură, care folosește semne naturale pentru a reda realitatea.
Orice artă își are originea în spiritul uman, în reacțiile noastre față de lume mai curând decât în însăși lumea vizibilă.
Fără un punct de pornire, adică fără o schemă inițială, nu am putea niciodată stăpâni datele fluxului experienței. Fără categorii nu am putea să ne clasăm impresiile.
