„Cu excepţia câtorva pagini care mi-au lăsat cicatrice adânci şi urâte pe piele, n-am scris niciodată din toate puterile mele, fiindcă am vrut să supravieţuiesc, să am o viaţă. Mi-am protejat corpul şi mintea de mine însumi, aşa cum şerpii au ţesuturi de protecţie la interiorul pungilor cu venin. Vârfurile din Nostalgia, Travesti şi Solenoid, mai ales, nu mai mult de 20-30 de pagini în total, îmi fac rău la recitire, sunt insuportabile pentru mine. Da, sunt şi mândru de ele, mai mult decât orice pe lume, dar tocmai flăcările negre ale acestei mândrii mă rănesc cel mai tare. Ard cu totul în flama lor.” (pp. 442-443, Mircea Cărtărescu, Şapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, Humanitas, 2025)
S-a spus despre acest cel mai recent jurnal al lui Mircea Cărtărescu (2018-2024) că este, în linii mari, Jurnalul pandemiei şi al războiului din Ucraina sau al reperelor politice interne. Da, coincide cu cu aceste două mari crize socio-geopolitice şi se face referire şi la ele. Dar “Jurnalul” rămâne, în mod esenţial, ceea ce este în general jurnalul lui Mircea Cărtărescu: o carte a frământărilor, a vieţii cărţilor sale (de la faza de idee şi concepţie până la lansarea şi receptarea lor), dar mai ales o punte de legătură între toate scrierile sale. Plus o scriere despre stil, despre scris şi despre frazare.
Jurnalul se doreşte şi este unul al autenticităţii, supremul trofeu la care râvneşte scriitorul fiind acela ca cititorii să spună despre el că „e bine, e frumos, e autentic şi, poate chiar şi adevărat”.
Nu există, la Mircea Cărtărescu, sincope de la un jurnal la altul, şi nu în sensul negativ al lipsei previzibilului. Ci în sensul că îl găseşti în următorul jurnal mereu pe acela pe care te aştepţi să îl găseşti: pe Mircea Cărtărescu în devenirea sa. În esenţă, cu frământările sale existenţial-literare, cu îngrijorările din jurul cărţilor sale scrise şi nescrise, cu îngrijorările legate de cum va mai putea scrie, după ce va fi ajuns în anumite vârfuri sau poate chiar în vârful cel mare.
Avem, cu aceste jurnale, norocul de a vedea cum se mişcă toate scrierile sale, de la etapa de concepţie până la publicare şi receptare. Din acest ultim jurnal aflăm, în mod esenţial, foarte mult despre „Melancolia” (2019), un text foarte apropiat de autor, într-o mare măsură autobiografic, dar despre care i se pare că a fost receptat ambiguu. Aflăm şi despre modul în care a fost receptat “Jurnalul 2011-2017”, „Solenoid” (2015), pe care o consideră cartea cea mai „adevărată” (2015) sau „Theodoros” (2022).
De exemplu, şi-ar fi dorit ca jurnalul anterior să fie receptat mai profund, nu la „modul sintetic şi mimetic”, ci într-o lectură care să se finalizeze cu concluzia că există în acele pagini adevăr şi autenticitate, „trofeul la care râvneşte cel mai mult”. Chiar şi despre lansarea Jurnalului anterior spune că, în timp ce vorbitorii sintetizau sentimente şi fapte, „omul care scrie” se gândea numai la stil şi la felul în care sentimentele şi faptele pot fi spuse cel mai potrivit din punct de vedere stilistic. Respinge, pe bună dreptate perspectivele psihologice asupra jurnalului său anterior şi îşi exprimă dorinţa, că, aşa cum poate “Jurnalul” a fost hrană pentru cititori, să găsească, la rândul său, în evaluări, o minimă hrană.
Mai scrie despre jurnalul anterior că este, la fel ca toate jurnalele sale, unul al formulării de sine, al alcătuirii proprii. Îl reciteşte fascinat, i se pare că este altcineva acolo. Îl vede ca pe un text intens meditativ, ce cuprinde pagini „care înfricoşează şi tulbură”. Iar dacă „Jurnalul 2011-2017”, cu visele şi halucinaţiile sale, este jurnalul „Anomaliilor” („Solenoid”), “Jurnalul 2018-2024” este jurnalul „Melancoliei” (scriere şi primire), al „Solenoidului” (receptare), al poeziilor sale din pandemie (2020) şi al lui „Theodoros”.
Cum puneam, un loc consistent în Jurnal e acordat „Melancoliei”. Procesul său de scriere apare ca fiind mult mai ușor, din categoria textelor care se scriu singure, oarecum la întâmplare. MC consideră că este un text special, un frate straniu al „Travesti”, un volum de basme realist magice, în spatele căruia se ascunde poate cea mai autobiografică scriere a sa. De aceea, ne explică autorul în acest ultim jurnal, că s-a concentrat pe acele mici comentarii la textul „tare”, în care se lasă întrezărită propria alcătuire a scriitorului, eliberată de elementele literaturizante (poveste, personaje etc).
Mai aflăm că „Melancolia” are la bază o imagine puternică a lui de Chirico, pe care a folosit-o după 15 ani de la vederea ei. „Melancolia” este un text pe care îl simte şi îl retrăieşte contradictoriu; un text de care se apropie cel mai mult, dar de care parcă se şi îndepărtează în egală măsură de mult. Ideea singurătăţii sau a însingurării, nu ca suferinţă romantică, dar ca sentiment metafizic, ca o treia dimensiune alături de spaţiu şi de timp, ca o preexistenţă chiar, este prezentă în „Melancolia” prin acel fragment de imagine cu ciocolata învelită în staniol a lui de Chirico (imaginea extrem de puternică a mamei de ciocolată învelită în staniol). Ciocolata în staniol este, în economia picturii lui de Chirico, un detaliu 3d (spaţiu, timp, singurătate), aparent neimportant, pe un fundal 2d (spaţiu, timp).
Jurnalele lui Mircea Cărtărescu surprind, deci, mişcarea scrierilor sale şi a destinului propriu, odată cu ele. Iar în acest cel mai recent jurnal este prinsă în mişcare şi trecerea timpului: o dată, cât se poate de concret, ca înaintare fizică în vârstă; apoi, ca devenire; Mircea Cărtărescu din 2024 nu mai cel din 2014, nici cel din 2004 etc. Dar elementele definitorii ale fiinţei, ca acea singurătate metafizică, de exemplu, subzistă totuşi timpului şi îi marchează toate scrierile.
Ionela Gavril
