Îmi spune: “Aveam atâta literatură în noi că atingerile deveneau esoterice…” Și sună atât de convingător că mie îmi vine în minte un fel de balcon shakespearian de unde versurile lui Keath ori Eminescu șoptesc iluzia unui început așa ca o necesitate de evadare din care orice întoarcere trebuia să fie și nu era și, sigur, îmi vine să râd, dar stă la fereastră, fereastra asta imensă – arhitectul ăla italian, Venchiarutti parcă, dacă-mi aduc aminte bine, a vrut să aducă pădurea înăuntru – și așa cu spatele la mine continuă și după cum sună, șoptește, de fapt, absentă, nici nu cred că mi se adresează:.. “Ne-am așezat pe banca aia din rotondă – știi care aia pe care ne urcam când chiuleam de la chimie și recitam în gura mare Rilke, nu se poate să fi uitat că toamna Cișmigiul era paradisul frunzelor plecate aiurea așa cam ca noi…altfel se opreau doar pe bustul scriitorilor și parcă nimic nu mai avea importanță… ții minte… « De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi / cel singur va fi singur vreme lungă… » … Doamne, ce mică e, are o siluetă de fetiță de 10-12 ani nu tocmai bine hrănită și cu rochia asta mini i se văd picioarele slabe, osoase, parcă și-a pierdut toată musculatura; s-a împuținat, ce mai, sigur că n-a fost niciodată înalta, ce zic, un metru jumate, cred, că trebuia să stea în banca-ntâia deși nu-i plăcea ori poate era exact ce-i trebuia că de la catedră profesorii se uitau mai întâi spre clasa și ea putea fi cât de departe voia să fie și nu înțeleg ce vrea, de fapt, au trecut atâția ani, douăzeci, treizeci, mulți.. și ea vrea ca eu să înțeleg…
« Să țin minte, ce ? »
“Întotdeauna mă întrerupi, mă-ntrerupi și acum, obiceiurile vechi se betoneaza, rezistă rău, vreau să zic… » Și se întoarce spre mine și nu știu de ce mă mir că are ochii abia deschiși și despre care n-am știut niciodată dacă să-i cred mirați (de orice) ori numai naivi…
“Pomii ăștia ai voștri de unde vin că fiecare tomnește altfel, gama coloristică e așa fără limită…auriul ăla al nostru ici-colo; și, pe urmă, mă mir că brazii nu-i sufocă totuși, aia arginti sunt o nebunie…Și pe urmă, știi, în germană Rilke sună altfel, adică știi ce spune și-ți place muzicalitatea aia teutonă a liimbii și el recita cu vocea aia răgușită, de hoarse whisperer – parcă așa ziceți voi pe aici – pălăria aia de paie de care știi bine că nu se despărțea niciodată ii umbrea rău fața și nu știu dece distanța aia pe care mai totdeauna orice vers o punea între noi nu mi s-a părut așa definitivă…”
“Și dai vina pe Rilke, evident, deși dacă-mi amintesc bine nici Baudelaire cu albatrosul lui nu era departe, deschidea ușile dubios închise altfel (îți place metafora, nu?) ale asteniei, Eminescu cu angoasa lui sentimentală, ce să mai vorbesc și tu încerci justificări și știi foarte bine că ele sunt mai mereu relative, parcă ai uitat că mai ales totul e relativ în litratură…” Și sigur că vorbesc degeaba, se uită la mine ca la un străin despre care vrea să afle câte ceva fără să se străduiască… Nu-i ceva nou numai iritant și cu anii mi-ar plăcea o atenuare a chemărilor care oricum sună în gol…ce dumnezeu, nu mai avem de mult douăzeci de ani indiferent cât ar costa să recunoaștem.”
“Mi-ai mai spus asta…” Sigur că i-am spus, da’ ce dacă? Îmi trebuie răbdare rău, asta e, are nevoie să o asculte cineva, nici nu cred că vorbește chiar cu mine… Îmi închipui, dar nu știu cât de greu trebuie să fie să fii singur în lumea aia a cărților în care s-au cuibărit totdeauna amândoi și n-au cum să mai iasă afară, cred și atunci ce ar putea să facă pentru că și dacă vrei și dacă nu vrei nimic nu mai ajută…
“Intra la madam Candrea, cafeneaua ai unde hălăduiau scriitorii pe vremea aia–știi tu unde și ne-ar fi plăcut să fie Capșa și n-avea cum să fie – intra și nu era deloc invizibil, se uitau indiferenți la lodenul ăla decolorat și ponosit, marca pălăria aia de paie cu un deget și nu-mi plăcea să-mi închipui de ce mergeam acolo, nu voiam să văd cam pe nimeni și mai ales paharele alea care păreau întotdeauna goale și eu știam că nu erau, mă ținea strâns de mână, ca pe copii, ai zice tu și eu știam că și dacă aș fi vrut nu puteam să scap de stransoare, dar nu voiam, și tu știi asta. Citea una-două poeme ale lui despre Olandezul Zburător, himera aia din mările sudului pe care o urma obsedat de ideea inevitabilului – imi spunea – și din care mortea se detașa intr-un gest unic, personal.”
“Tu chiar vorbești serios? Te plimbi prin viața asta a ta ca prin romanele alea ale lui Eliade ori Drumeș cu atâta seriozitate că eu nu sunt sigură dacă trebuie să râd sau să plâng…Ce dracu, pui mereu cartul înaintea calului?”
“Carul înaintea boilor, vrei să zici, că noi suntem neam de țărani și indiferent cât am evoluat trăim confuz-nostalgic…
“Nu-i așa, și cu nota aia poetică specifică recompunem – nostalgic, zici tu – mai cu seriozitate, mai așa ca să fie și compunerea e de clasa a-3-a când știam numai cum să punem punct și virgla… și aia cam aiurea de cele mai multe ori?!”
“Simplifici!”
“Ooo… Da! Cum zicea el? Literatura poate fi un salt în abyss… Nu-l face!
Text aparut la Itaca dec. 2024
