Singurătățile

”Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
şi din câmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaş.
Şi-abia din cer se lasă pe oraş.

Şi plouă-n ora vag crepusculară,
când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
când trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit şi trist se trag deoparte;
când oameni care se urăsc de moarte
dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape…”

Traducerea Mariei Banuș la poezia lui Rilke, Singurătate, este cea cu care am crescut, cea în versurile căreia mă simt cel mai confortabil, motiv pentru care am ales-o ca motto pentru textul meu, în al cărui titlu am folosit, însă, pluralul. Singurătățile. Pentru că sunt de mai multe feluri.

Și am început cu singurătatea lui Rilke pentru că a fost prima care mi-a venit în minte acum, când voiam să vorbesc de singurătate.

Pentru că mi-a marcat adolescența și tinerețea.

Pentru că am resimțit-o acut uneori în unele din relațiile mele.

Pentru că, pentru mine, este cea mai rea dintre toate singurătățile.

”… când trupuri ce nimica nu aflară,/dezamăgit și trist se trag deoparte;/când oameni care se urăsc de moarte/dorm în același pat, atât de-aproape:/singurătatea trece-atunci pe ape…”

Pentru că este singurătate în nesingurătate.

Pentru că nimic nu este mai trist decât să te cauți acolo unde nu te vei găsi niciodată.

Pentru că înstrăinarea însingurează mai abitir decât cel mai pustiu deșert.

Pentru că o singurătate cinstită, neavând pe altcineva în afara propriei persoane drept companie, este mai bună decât o singurătate de grup.

De la singurătatea lui Rilke la singurătatea alergătorului de cursă lungă și, mai departe, la singurătatea în care te întâlnești cu tine însuți, se întinde o gamă largă de singurătăți, mai mari sau mai mici, expresii ale anxietății, îmbâcsite de fantasmele utopice ale unor reuniuni menite să îndepărteze negurile singurătății, văzută și resimțită mai degrabă ca o izolare. Și cel mai grav e că e o izolare impusă și nu asumată. Bântuite de frici de tot felul, de coșmaruri și cețuri, acestea sunt singurătățile care nu duc nicăieri sau, cel mult, duc către cealaltă singurătate, infinit mai rea, a lui Rilke, singurătatea în doi. Din nevoia disperată de a găsi soluții unei situații care, ea în sine, ar putea fi o soluție, se ajunge la dependențe în pragul nevrozei de un celălalt privit ca un colac de salvare. Celălalt ajunge să-și piardă conturul și este transformat în suport al nevoilor proprii, dezbrăcat de identitate și de propriile nevoi. Se creează atașamente care sfârșesc prin a îmbrăca lințoliul obsesiei, această moarte înceată în timpul unei vieți consumate în afara propriei persoane, fără a fi în beneficiul alteia. Rătăcind de la o singurătate la alta, cu singurul scop de a nu mai fi singuri, se pierde esența adevăratei singurătăți, singurătatea aceea frumoasă, ca o dimineață însorită pe malul mării.

Singurătatea în care te întâlnești cu tine.

Singurătatea în care îți stabilești granițele și identitatea.

Singurătatea care te aduce spre tine și te lasă să stai de vorbă cu tine.

Să te iei de mână și să te asculți.

Și te ajută să te cunoști.

Și să înțelegi cine ești.

Și lucrul ăsta să fie aducător de bucurie și nu de îngrijorare. Ca o reîntoarcere acasă.

Și o regăsire. A propriei persoane.

Și mai departe, să poți privi către lume.

Fără teamă și fără ură.

Fără resentimente. S-o accepți și s-o iubești așa cum e ea.

Ne naștem singuri și murim singuri. Ne repetăm lucrul ăsta ori de câte ori avem ocazia. Facem din asta prilej de maxime și cugetări. Și totuși, nu suntem în stare să-l acceptăm până la capăt. Nu în alienare, nu în absența celorlalți, ci integrându-i pe ceilalți cumva singurătății noastre, ca pe alte singurătăți ce sunt la rândul lor. Și poate că nu vom fi niciodată cu adevărat întregi până nu vom fi stăpânit pe de plin acest joc al alipirii singurătăților.

În 1999, pe când cochetam cu poezia, am scris una în care așteptam o singurătate care să se opună singurătății mele. Poate că, dincolo de orice ironie, ”să ne unim singurătățile” conține unul din cele mai profunde adevăruri de viață, acela de a respecta granițele și identitatea celuilalt.

Singurătății mele

Cine-i poate pune pereche?

Când mâna-ntinsă spre tine

Încremenește –

Arc suspendat peste vremuri –

Urmărindu-ți suflarea

Atât de departe,

Încât zările îi pierd ecoul.

Și când mă gândesc că, atunci când am început acest text, aveam de gând doar să petrec o zi cu mine însămi, o zi ca o sărbătoare, în care să-mi ofer tot timpul pe care nu-l am altminteri, o zi în care să mă scot la un brunch, să cutreier prin librării și să mă plimb prin parcuri. Dar gândurile – vorba lui Gyuri Pascu – ca trenurile, nu știi când te lovește unul mai rapid și, furată de cuvinte și idei, dintr-una în alta, iacătă unde am ajuns.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *