17 poeme, o cifră magică, fiecare cu un titlu sugestiv. Aceasta este ,,materia primă”, de foarte bună calitate artistică, din care este compusă cea mai recentă carte a lui Carmen Secere, Blank. Și nu doar 17 poeme, reflexe ale unor stări de spirit dintre cele mai diverse, care fac posibilă creația și actul maieutic al textului, al ,,moșitului” fiecărui cuvânt, a fiecărei propoziții sau fraze în parte, ci și două ,,capete de pod” ce le gardează, Deschidere și Sfârșit, două ,,paranteze” drepte care se mulează ca o mănușă pe larga accepțiune a termenului de ,,blank”, așa cum apare el în limba engleză (toate semnificațiile termenului fiind emblematice pentru poemele care constituie substanța cărții), de unde și ,,deruta” pe care Carmen Secere o seamănă în rândul cititorilor, ambivalența, știința sensurilor multiple și a artei cuvântului, felul cum se sustrage sieși ca om și scriitor nedispus la a fi încadrat în tipare, o modalitate de a-și cunoaște și decoda suma de identități labirintice care o învăluie: total blank (neant, abis, gol, blocaj, imposibilitate, dead end (fundătură), paralizie (fizică, afectivă și emoțională), gol de memorie/lapsus, curat (a scrie pe curat), ceață mentală, pâclă existențială, promisiunea unui nou început), blank (alb, negru, orb, spațiu liber, martor, liber, semifabricat, necomplet(ă), (cecuri) în alb și în negru), everything went blank (totul a mers (în) gol); blank canvas (pânză albă); blank page (pagină albă); face blank and expressionless (față goală, lipsită de expresie); blank presentation (prezentare goală, fără conținut); blank lines (linii goale); blank brackets (paranteze goale), blank book (carte goală); point blank (punctul martor, punctul gol, dar și verde-n față, franc, de la mică distanță); blank check (cec în alb); blank slate (tabla goală, tabula rasa); left blank (lăsat necompletat).
Separat, la Carmen Secere, Blank poate fi analogat cu Mont Blanc (Monte Bianco), pisc din Alpi (neîntîmplător, Alpii reprezintă un simbol de mare forță în poemele scriitoarei, prefigurare a elanului ascensional, a zborului, Axis Mundi, substitut masculin), dar și numele dat unui pescăruș (după cum vom vedea, obiceiul scriitoarei de a da nume, de a ,,boteza”, de a da/conferi o identitate, de a ,,năși” (nașa=mama spirituală) este unul predilect). Apoi, a deschide și a închide o paranteză, a umple o paranteză (cu sens și conținut (arhitectura plinurilor și a golurilor: ,,Caut o fereastră, să m-arunc în golul din mine,/fără ca nimeni să mă vadă.” –p.63), cu un ,,surplus” verbios, cu detaliul semnificativ, cu o enumerare, alăturare, comparație sau descriere, umplere a formelor cu fond), a pune în paranteză, a te pune între paranteze (gest voluntar, smerenie, a te pune în eșalonul doi, a ceda întâietatea, a coborî de pe locul întâi al podiumului, a te pune în așteptare, a-l promova și susține pe ,,celălalt”, a-i ceda prioritatea/întâietatea, a face un pas înapoi, a te dedica, a reflecta și a reprioritiza), Viața între paranteze, (po)etica intervalului.
Blank debutează cu o Deschidere spre lume (cititori, poezie, carte, univers) a lui Carmen Secere, deschidere care se materializează și prin mărturisiri (și anateme) în formă continuată, parte a unui complicat excurs existențial, a unei labirintice foi de parcurs. E o modalitate de a comunica și a se comunica, de a fi disponibilă în a-și afișa, fără inhibiții sau prejudecăți, trăiri și simțiri, un mod de a-și asuma un fel de a fi (modus vivendi), dar și experiment, pe cât de inedit, pe atât de contrariant-bulversant-abstract (taxabil de unii îndărătnic-clevetitor-habotnici drept naivitate, inocență copilărească, iluzie, credulitate, nesăbuință (adăugarea artificială de timp nu prelungește viața, ci dimpotrivă, o pune-n pericol), egoism (timp doar pentru sine), formă subtilă de masochism, dar și gest blasfemiator: ,,Uneori semăn cu Dumnezeu.” –p.15): ,,Azi am vrut să văd cât timp încape în trupul meu./Am înghițit timp, până m-am intoxicat cu timp.” (p.7). Prin urmare, timpul (obsesie a scriitoarei – a se vedea gestul (irațional) de a muta periodic ceasul de pe perete, chipurile, pentru a ajunge mai bine la el, în încercarea iluzorie de a-l lua în posesie, de a-l stăpâni, a-l ,,confisca” sau aprop(r)ia sau de a ,,scăpa” de el), timp ,,orb” (alb sau negru, blank), timp până la saturație (intoxicare), ca în fața unui iminent Armaghedon-sfârșit al Lumii (a înghiți timp este, ca și în cazul săbiilor, un act periculos, deoarece timpul, ca și lama briciului, este deosebit de ,,tăios”), timp în exces (,,provizii” de timp), timp luat de la ,,un Altul” (propriul timp nu îi mai ajunge), timp ,,îngurgitat”/încorporat (introducerea timpului în corp, echivalent cu a face corp comun cu timpul, din nevoia de a trăi mai mult timp, în timp, din timp în timp), rescriere a mitului lui Cronos (cel care-și devorează fii și fiicele-secunde), a fi una cu timpul (modalitate de identificare), femeia care înghite/se hrănește cu timp, ca să-i ajungă timpul, timpul în răstimp etc.
La Carmen Secere, între nevoile fundamentale se înscrie și nevoia de timp, de a-și acorda timp (a-și face sieși un dar, dar și a-l ,,acorda” –semn de virtuozitate-, precum pianul la care visează în poeme). Pe de altă parte, Carmen Secere nu se vede trăind în afara timpului, act imposibil, deși unele teorii susțin ideea timpului-convenție, în Univers timpul și spațiul neexistând cu adevărat. În Blank, timpul are și nu are răbdare cu scriitoarea, e un timp al reveriilor, al duioaselor aduceri-aminte (în care un loc central îl ocupă copilăria, mama, tata, câinele Codiță, bunica, păpușile și balerinele), dar și timp agonic (incapacitatea mărturisită de a iubi, relocarea în Italia (Torino), un substitut al ,,conflictului”/,,dezicerii” de mama biologică, impactul pe care îl au pacienții și azilul în viața sa, relațiile pasagere). Oricât de ,,insațiabilă”, de ,,cronofagă”, de doritoare de timp ar fi Carmen Secere, oricât ar dori să acumuleze (să-și facă rezerve de și să înghită) timp (în ideea parafrazării lui Descartes –mănânc timp, deci exist), corpu-i acționează prompt, rejectându-l ca pe un ,,corp” străin de care se simte intoxicat. Intoxicarea cu timp (care îi dă bioritmul peste cap) înseamnă a face abuz de timp, a te pune la adăpost de o criză de timp pe care o vezi venind, a te hrăni cu un surplus de timp care nu-ți aparține, care nu e al tău, de fapt și de drept. În același timp, Carmen Secere nu-și pierde/irosește timpul, conștientizând acut că cel mai frumos cadou pe care și-l poate oferi e timpul de calitate: ,,Trag de timp. Lungesc ziua.” (p.54).
Într-o altă abordare, excesul de timp dăunează grav sănătății Spiritului, căruia îi displace să trăiască în contratimp cu legile universului: ,,Timpul s-a oprit în loc și mi-a zis:/Fetițo, cred că e timpul/să treci la treabă,/adică să trăiești.” (p.7). Asta și face Carmen Secere pe tot parcursul volumului Blank, se ține/agață de timp și de invitația/imperativul/provocarea lansată de însuși Timpul: ,,să trăiești”, dilemă existențială, preocupare de căpătâi, însă nu oricum, ci la cote înalte, intens, torențial-apotropaic, ,,mușcând” cu poftă din timp, nu fentându-l sau acumulându-l de căi ,,ilicite”. La o așa provocare, intervine panica, îndoiala, deruta, autosubminarea stimei de sine, lipsa încrederii în forțele proprii, tentația abandonului, dilema/confuzia/bulversarea identitară: ,,Nu, nu cred că îmi va reuși,/nu pot măsura nimic din ce sunt/cu ceea ce ar fi trebuit să fiu.” (idem)
Sfârșit, cea de-a doua paranteză care gardează și închide Blank-ul, reprezintă finalul unei etape și promisiunea unui nou început, de unde circularitatea, înscrierea pe aceleași coordonate ale legii dualității. E momentul afirmării, al confirmării și al revelației, semn că acel îndemn adresat scriitoarei de către Timp, ,,să trăiești”, dă roade: ,,(…) Sunt singura pată care amintește/că totul e alb și albul înseamnă adevăr.”; ,,Timpul nu are ochi, până și frica e oarbă.” (p.73). Luate împreună, Deschidere și Sfârșit nu sunt altceva decât Deschidere urmată de o altă Deschidere, deschidere cu repetiție, spectacol-parabolă fulminant, ușă care dă în altă ușă.
În afara parantezelor care compun ,,intervalul” numit Blank, poemul cu numărul 1, Vitrina cu păpuși și cel cu numărul 17, Turnul, reprezintă două forme de (auto)expunere, de ieșire în lume și de autosituare/autoplasare în context (social), de transparentizare și de ex-plicare, de depliere sufletească ,,în afară”, la început sub forma trăitului ,,de avarie”, încrâncenat, ostil, sub zodia neputinței, îndoielii și a naturii (inclusiv umane) potrivnice: ,,Strâng pumnii ca un protest alb împotriva zilelor care vin./Afară ianuarie zdrențuiește (…)” (p.9); ,,Am pumnul strâns ca-n prima zi.” (p.10); ,,Strâng pumnii.” (p.38). A trăi cu pumnii strânși, a trăi inhibat și revoltat, înseamnă existență de tip combat, guerilla, încorsetat, pe picior de război (ca în poveștile de război istorisite copilei de odinioară de către tatăl atent și iubitor sau din considerațiile personale, gen ,,Din război nimeni nu vine la fel.” –p.12), convulsiv-represiv, a te ridica împotriva, a te opune, a nu-ți îngădui trăitul frumos, formă de penitență, autopedepsire, autoflagelare, trăire de tip nihilist-avangardist: ,,Nu știu nimic despre iubire.” (p.14).
Raportarea lui Carmen Secere la copilărie, etatea la care se plantează și germinează ,,semințele” devenirii, deși se vrea un moment de tihnă sufletească, e totuși nostalgie, dureroasă întoarcere, pe căi ocolite, la origini: ,,Magazinul de jucării”, ,,vitrina cu păpuși”, ,,dormitorul cu draperii groase” din care e obliterată lumina naturală (spațiu protector, ezitare-ascundere de/din lume, existență larvar-crepusculară), ,,cămășile de noapte ale mamei” și ,,pantofii ei lăcuiți” (p.9) (a le îmbrăca/încălța e sinonim cu a te identifica cu purtătoarea lor de drept, mama), tata, bunica, leagănul, ,,nucul din vie” (p.11) și viermii de mătase crescuți în bucătărie, câinele Codiță, școala, colegul galant din ultimul an de studii, păpușile (plasticul -simulacru ființial, lumea contrafăcută, fabricată și nevoia de protecție și de companie, factor poluant: ,,Păpușile sunt de plastic.” (p.9); ,,Râul Po e plin de plastic.” (p.24); ,,În garsoniera din Torino miroase a plastic.” -p.33) cărora le dă nume (a purta un nume, echivalentul lui a fi în lume -procesul de identificare se repetă și în cazul stelelor, numite după afinități: ,,Stelele sunt surorile tale, care se vor naște./Tu trebuie să le pui nume. Atât.” –p.12) și cu care se asemuiește (fetița-păpușă sau păpușa-fetiță), candoarea specifică vârsei de aur: ,,Avem păsări de crescut./Păsări phoenix, Păsări Kiwi. Păsări de hârtie.” (p.10).
La nivel de memorie, Carmen Secere recuperează secvențial, aducând simbolic timpul trecut în prezent, încercând astfel refacerea puzzle-lui: ,,Din această secvență, tata lipsește.” (idem). Indiferent însă de ceea ce face sau de ce spune, de cochetăriile feminine puse-n scenă stângaci prin imitarea mamei, de dorința de a fi văzută și validată (,,Îmi doresc o soră mai mare să îi arăt/rochia mea din tull și mama să ne cheme la masă.” –p.11), de dorința mistuitoare de a reîntemeia spațiul familial paradisiac, paradoxal, totul în cazul scriitoarei se întâmplă în contul acelui ,,să trăiești” prefigurat de personajul imaginar Timp (cu care are dialog), care funcționează ca un dangăt de clopot, ca un stereoptip, bandă de magnetofon sau clișeu, ca o misiune dificilă de îndeplinit: ,,Să-ți păstrezi echilibrul este cea mai grea treabă,/ îmi spune tata, învățându-mă să număr.” (idem). Blank sau a trăi ,,în orb”, pe dibuite, conține ideea de timp care ne numără (alături de clipe) și ne conține. Învățând să(-l) numărăm, intrăm în cadența/logica lucrurilor, într-un soi de ,,aritmetică” specială, unde nu întodeauna unu plus unu fac doi.
Recursul la parabolă, la glorificarea și hiperbolizarea copilăriei (,,Ninge. Atârn globuri și bomboane în brad.” –p.14), a feeriei-fairia, în dauna celorlalte vârste ,,mari”, ,,piruetele” între agonie și extaz, împietrire sufletească și vitalism, prăbușire și avânt, fac existența maturului dacă nu ingrată, atunci cel puțin dificilă, de unde și sincopele afective, confruntarea cu propriile umbre (ceea ce generează diferența de ton al relatării, când evocarea duios-caldă, când meditativ-gravă, când trăitul voluptuous, când abisal abrupt, moment care culminează cu identificarea scriitoarei cu destinul Annei Karenina), semn că scriitoarea e totuși vie, că lucrează intens la acel și se achită onorabil de acel ,,să trăiești”, că-și conștientizează, recunoaște și acceptă fără încrâncenare sau disimulare vulnerabilitățile, în ciuda dispariției în timp a reperelor (a irepetabilului ,,eon”): ,,Rănile mele vorbesc cu mine, numai eu le aud glasul”, ,,Toți oamenii, când devin mari, pleacă” (p.11); ,,Încep să înțeleg lumina.”; ,,Vine toamna. Mângâi păpușile. Semănăm./Tristețea are același chip.” (p.12); ,,Principiul incertitudinii îmi dă dureri de cap.” (p.13); ,,Stau de gardă între moarte și medicamente.”, ,,Pereții mă strâng (…)” (p.15); ,,Marile iubiri au un sfârșit tragic (…)”, ,,În mine mai bate o inimă.” (p.16); ,,Nu mai știu să dorm.”, ,,Simt că trăiesc.” (p.19); ,,Mă dor oamenii și lumea din colțul ochiului.” (p.20); ,,Mă gândesc obsesiv la absență.” (p.21); ,,Inima mea e goală”, ,,E nevoie de puțin pentru a fi fericit.”, ,,Cad în mine ca-ntr-o groapă.” (p.24).
Nostalgiile lui Carmen Secere au ca leitmotiv motivul distanței de urmat și a destinației, a parcursului înainte-înapoi, ducere-întoarcere, stat pe loc, departe-aproape, drumuri în și prin memorie/imaginar, părăsirea patriei și a locului natal, al plecării și al întoarcerii fiicei risipitoare, toate în ton cu și în direcția scindării, ezitării, evadării, răscrucii, nehotărârii și contrazicerii, neputinței, singurătății, nevoii de atașament și de a prinde rădăcini, a dilemei existențiale și a obstacolului (sorții vitrege), a lui silentio stampa și, de ce nu, a curajului oscilant și a sinusoidei existențiale: ,,Îmi place să mă întorc.” (p.21); ,,Nu pot să mă întorc. Trebuie permis pentru plecare.” (p.24); ,,Toți lăsăm pe cineva acasă.” (p.25); ,,Plâng.” (p.27), ,,Toți avem nevoie de vindecare.” (p.28); ,,Pe noptieră țin biletul de avion.” (p.29); ,,Cât de departe sunt cei care se duc?” (p.31); ,,-Când vii să nu mai pleci?”, ,,Nu-mi place să mă întorc.” (p.32), ,,Nu pot să respir.” (p.33); ,,Trec printre oameni. Nimeni nu mă cunoaște.” (p.34); ,,Când cineva pleacă, nimeni nu poate să îi ia locul.” (p.35); ,,Învăț să tac în italiană.” (p.36); ,,Îmi place să aparțin.” (p.45), ,,Sunt singură de Crăciun.” (p.48); ,,Cândva îmi plăcea să mă întorc.” (p.55); ,,Eu sunt singură./Am venit să mă caut.” (p.58); ,,Mă plimb prin singurătate.” (p.60); ,,Îmi place să rămân.”, ,,Alerg de nebună prin singurătate./Nici să mă întorc nu mai știu.” (p.61); ,,Singurătatea mea naște balerine.” (p.63); ,,Caut o liniște în care să m-așez.”, ,,Numărătoarea e inversă și începe de la 5/ ca orice singurătate închisă între patru pereți./Mă ciupesc. Durerea e un semn că sunt vie.” (p.64); ,,Vin de departe. Nu mă grăbesc să plec.” (p.65); ,,Nu termin niciodată ce încep.”, ,,Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.” (p.66), ,,Ne plimbăm împreună prin aceeași singurătate.”, ,,Nu vreau să mă mai întorc.“ (p.67); ,,Mi-e frică să privesc înapoi”, ,,Nu mai pot să mă întorc.” (p.70); ,,Unde se duc cei care nu vin și câte zile mai rămân?”, ,,Îmi simt toate rănile deschise.” (p.71). ,,Înapoi nu exist.” (p.72).
Carmen Secere scrie sub semnul dorului, nefiindu-i teamă de primejdia mărturisirii sau de surpările interioare frecvente: ,,Mi-e dor de mama.” (p.16); ,,Mi-e dor de tata.” (p. 21); ,,Mi-e dor de Codiță.”, ,,Am învățat cum se spune <<dor>> în italiană.” (p.24); ,,Mi-e dor să pedalez desculță.” (p.29); ,,Mi-e dor de Dominiq.”, ,,Îmi doresc să fiu purtată în brațe./Cineva să mă treacă un pod.” (p.34); ,,Am uitat cum se spune <<dor>> în italiană.” (p.60); ,,Nu pot să dorm. De fapt, nu am dormit niciodată./Doar mi-a fost dor să visez.” (p.63). Cum se ,,calează” toate aceste manifestări ale dorului pe imperativul lansat de personajul Timp, ,,să trăiești”? Prin faptul că scriitoarea e mereu de veghe în lanul propriei sale existențe, de gardă (,,Sunt de gardă.” –p.29) sau în gardă.
Indiferent de situație, Carmen Secere are libertatea de a fi, de a alege, de a se accepta și iubi așa cum este: necosmetizat, netrecut prin filtre. Un ,,umăr” divin la ființarea sa, la acel ,,să trăiești” lăsat ei moștenire de personajul Timp, pune și Dumnezeu, prin favoarea/privilegiul pe care i-o/i-l acordă: ,,Dumnezeu îmi face cu mâna.” (p.31), semn că e în grațiile divinității, că nu e singură și nici piezișă, că Atotputernicul o încurajează și îi dă ghes/o motivație suplimentară pentru a trăi trepidant-paroxistic, pentru acel a îndrăzni/a cunoaște de sorginte biblică.
Concept al ascunderii-revelării, al jocului de-a v-ați-ascunselea, al fobiei față de fotoni, repetarea scenei ,,În dormitorul cu draperii groase, nu intră lumină./Fac o piruetă. Păpușile mă privesc./Semănăm.” (p.32) se situează în opoziție cu lumina care emană din întreg volumul Blank, fie că e lumină pură, fie că e lumină difuză, ,,neagră”, oximoronică: ,,E soare. Mă agăț de lumină.” (p.25). Nevoia de a fi în lumină e balsam pentru inima-i greu încercată: ,,În mine mai bate o inimă.” (p.16); ,,Îi aud inima./E goală.” (p.25); ,,Vinul/mă inundă. Îmi fierbe inima.” (p.43); ,,Am inima udă.” (p.45), ,,În inima mea înoată o lebădă.” (p.46); ,,Am inima goală.” (p.48); ,,îți aud inima.” (p.49); ,,O balerină își ține-n palme inima.” (p.53)”; ,,Ceva bubuie, altceva înflorește./E inima. E inima.” (p.73).
Olfactivul are impact asupra memoriei. O arată cu prisosință Carmen Secere, care experimentează senzorial: ,,Miroase a plastic.” (p.9), ,,Miroase peste tot a trifoi.” (p.10), ,,Miroase a banane coapte în ziar.” (p.11); ,,Pacea miroase a cozonac.” (p.14); ,,Miroase a cloramină.” (p.15); ,,Pielea lui miroase a lapte.”, ,,(…) pielea care nu mai miroase a lapte/emană tristețe.” (p.19); ,,Iubirea are gust de antibiotic./Ce nu se simte nu există.” (p.21); ,,Mama face cozonaci. Miroase a vanilie și a nucă.” (p.27); ,,Miroase puternic a amoniac.” (p.36); ,,Somnul miroase a medicamente.” (p.38); ,,La Torino diminețile miros a croissant.”, ,,Miroase a zahăr ars.” (p.41); ,,Miroase a sare peste tot.” (p.54); ,,Miroase a alge.” (p.58).
În Blank, propozițiile telegrafice, enunțările scurte, precipitate, economia de vorbe, gestul mărunt, simplu, nespectaculos, edificator, utilitar-domestic, banalul cotidian, nota constatatorie (semn că scriitoatea e in medias res, în miezul lucrurilor) contribuie și ele la devenire, pregătind astfel ,,terenul” pentru ars poetica: ,,Îmi împletesc părul.”; ,,Mă grăbesc să fiu mare.” (p.11) (a forța timpul, a arde artificial etape firești în dezvoltarea sa, prefigurează graba spre un regret pe care-l va încerca mai târziu, ajunsă la maturitate); ,,Trec pragul.” (p.16); ,,Mi-e somn.” (p.17); ,,Pun păpușile în cutii.”, ,,Fierb scutece.” (p.19); ,,Traversez.” (p.20); ,,Spăl geamurile.” (p.21); ,,Chitara e în pod”, ,,Bat clopotele”, ,,Îmi cumpăr un inel”, ,,Șterg praful. Răscolesc în cutii./Pieptăn păpușile.” (p.22); ,,Îmi cumpăr vată pe băț.” (p.26); ,,Îmi cumpăr o rochie.” (p.34); ,,Plouă.” (p.36); ,,Închid fereastra.” (p.37); ,,Stau pe terasă.” (p.43); ,,Am buzele uscate.” (p.44); ,,Îmi beau cafeaua.” (p.46); ,,Azi beau ceai.” (p.51); ,,Îmi cumpăr o înghețată.” (p.56); ,,Umblu desculță.” (p.59).
Drept urmare, Carmen Secere nu întârzie să se manifeste abundent poetic, ,,născând” mostre de filosofie in nucce, dar și menținând în viață copilul interior pus pe iscodit, pe șotii și pe descoperit lumea (atribut al mirării), contrabalansând aparența de trăit simplu, pe sponci: ,,Cât de departe se duc cei ce se duc?” (p.12); ,,Culoarul e alb. Nu se vede ieșirea./Pe paturi metalice zac tristeți (…)”; ,,Mă rotesc printre umbre./Balerinele dorm în oglinzi.”; ,,Câtă suferință adună o picătură de sânge?” (p.15); ,,Singurătatea nu e pentru toți.” (p.17); ,,Fericirea nu stă cuminte.” (p.19); ,,De unde vine întunericul?” (p.20); ,,Oare ce visează păpușile?” (p.21); ,,Afară e plin de greșeli.“ (p.22); ,,Păpușile nu cresc niciodată.” (p.23); ,,Cerul ne cuprinde pe toți.” (p.25); ,,Iernile sunt pentru lupi.” (p.26), ,,Balerinele nu mor niciodată.” (p.28); ,,Cine a pus stelele pe cer?” (p.30); ,,Toate lucrurile au sens.” (p.31); ,,Nordul e un vis pietruit.”, ,,Fericirea durează puțin.“ (p.33); ,,Durerea nu are picioare.” (p.34); ,,Frica nu are ochi, să poată fi adormită.” (p.36); ,,Câte morți încap într-o viață/și câte pietre strânge un om?” (p.38); ,,Soarele răsare dacă întinzi mâinile.“ (p.40); ,,Are pielea ciocolatie ca un gând uitat la soare.”, ,,Frigul întotdeauna e pentru doi.” (p.41); ,,Câtă sete e în noi și câte ape adânci sunt?” (p.42); ,,O noapte poate dura cât o mie de vieți.” (p.43); ,,De unde vine iubirea?” (p.45); ,,Pe sub piele îmi umblă vulpi argintii.” (p.46); ,,Aștept vești de zăpadă.”, ,,Fericirea este o idee care ține până la fereastră.”, ,,Aș vrea să-ntorc zăpezile din drum.” (p.47), ,,Câte unghiuri înclinate are un țipăt, dar o chemare?” (p.51); ,,O lebădă se-aruncă în golul din piept.”, ,,Ce ochi mari are lumina mea!” (p.53); ,,Vacanța e refugiul în care dau de mine.” (p.54); ,,Intru în mare dezbrăcată ca-ntr-o liniște.” (p.57); ,,În colțul ochiului se zbate un pescăruș.”, ,,Ce frumoși sunt oamenii care nu te cunosc!” (p.59); ,,Cine a pus stelele pe cer?”, ,,Ridic mâinile./Cât cer!” (p.60); ,,Mâinile nu sunt ale mele. Eu aparțin mâinilor.” (p.64); ,,Zgârâi o idee abstractă.” (p.64); ,,Visul se deșiră ca un secret descuiat.” (p.65); ,,În ce punct cardinal se varsă răspunsul/și câte dimineți de sânge are?”, ,,Cum să descriu un pătrat? Dar o busolă?”, ,,Cum să trăiești cu ochii deschiși?” (p.65); ,,Improvizez o tăcere, apoi o fereastră./Să ajung la mine, am nevoie de un vapor.” (p.66); ,,Nimicul e totul și totul e nimic.”, ,,În orice tăcere se-ascunde un plâns.” (p.67); ,,Îmi scârțâie gândurile.” (p.70); ,,Deschid memoria palmelor.”, ,,În rucsac e liniște” (p.72).
Zborul și fascinația pentru zbor, elanul ascensional se vor o rupere dramatică a lui Carmen Secere de teluric, de tot ce înseamnă împământenire, lest, balast existențial, ancore: ,,Un fluture mi se așază pe genunchi. O clipă, apoi zboară.” (p.10); ,,De ziua mea am primit un Pegas./Pedalez desculț până la capătul drumului./Cel mai greu e să urc.” (p.11); ,,Îmi cresc aripi./Înăuntru.” (p.28); ,,Zbor pentru prima oară.” (p.31); ,,Zbor cu aripile înăuntru.” (p.32); ,,Ca să zbori, e nevoie să te ridici pe vârfuri.” (p.35); ,,Zbor.” (p.40); ,,Khala îmi povestește întruna despre zbor.” (p.46); ,,Oamenii pot zbura.” (p.50); ,,Sub rochii lungi, zborul mă strânge.” (p.52); ,,Nu știu nimic despre zbor.” (p.57); ,,Pe motocicletă mi se pare că zbor.” (p.59); ,,Mereu am imitat zborul,/tăind inegal marginile aerului.”, ,,un cer pentru iertare și-un pământ pentru zbor.” (p.64); ,,Lăsați-mă să zbor, strig către nimeni.” (p.67); ,,Inventez un zbor.” (p.70); ,,Nu e nimic aici și niciun semn care să m-anunțe/dacă plouă, dacă păsările zboară, dacă stelele mai cad/sau dacă e prea târziu.” (p.73).
După același principiu al coezistenței contrariilor, căderea, impactul cu solul, sfârșitul iluziilor, mărire și (de)cădere, năruirea castelului din cărți de joc, sfârșitul Poveștii, ieșirea din inocență, abdicarea de la starea pe verticală, Icar interior, drama lui Anteu: ,,Cad.” (p.9); ,,Fac o piruetă. Nu cad.” (p.25), ,,Uneori mă prăbușesc.” (p.29), ,,Fac o piruetă. Cad.” (p.56), ,,Fac o piruetă. Mă împiedic. Cad.” (p.63); ,,Viața este o cădere.” (p.66); ,,Amețesc. Îmi pierd echilibrul.” (p.71).
Pedalarea (în plin sau în gol, cu rost sau fără) și pirueta (asemenea dervișului, învârtire în jurul propriei axe existențiale până la vertij, până la ieșirea din realitatea imediată) sunt două modalități specifice lui Carmen Secere de a se deplasa prin lume și de a cartografia geografii interioare: ,,Fac piruete.” (p.12); ,,Fac o piruetă.” (p.21).
Actant principal ce brăzdează întreg spațiul Blank, unind cele patru puncte cardinale și cele cinci elemente, Mama e icoană, Geea Mater, personaj de tip Axis, care ține familia coagulată, întruchipare a elanului vital, sursă de inspirație, domesticitate, blândețe, far călăuzitor, ființa de lumină capabilă de gestul christic: ,,Mama culege iarbă.” (p.10); ,,Mama zice: visează o soră și o să o ai.”, ,,Mama lucrează cu mâinile în gheață.” (p.11); ,,Mama calcă albituri.” (p. 12); ,,Mama pune gaz în lampă.”, ,,Mama frământă aluatul.” (p.14); ,,Mama muncește mult.” (p.15); ,,Mama îmi îndreaptă umerii.” (p.16); ,,Mama devine tot mai mică.” (p.17); ,,Mama e fericită.”, ,,Mamele se nasc mame.” (p.18); ,,Mama fierbe lapte.”, ,,Mama îmi aduce gem de gutui. (p.21); ,,Mama stă cu noi.” (p.22); ,,O mamă își strânge copilul la piept.” (p.24); ,,Mama nu-mi răspunde.”, ,,Mama udă grădina.” (p.25); ,,Mama face cozonaci.”, ,,-Mami, e Crăciun!” (p.27); ,,Mama îmi face prăjituri.” (p.29); ,,Mama doarme în cealaltă cameră.”, ,,Mama fierbe grâu. Se face tot mai mică.”, ,,Mama îmi pune mâncare în bagaj.” (p.32); ,,Vorbesc mult cu mama.” (p.33); ,,Mama a urcat păpușile în pod.” (p.34); ,,Mama curăță grădina.” (p.36); ,,Mama a cumpărat lemne.” (p.37); ,,Mama e îngrijorată.” (p.38); ,,Mama aprinde focul. A rămas mică.” (p.40); ,,Mama îmi spală picioarele.” (p.59).
Pe de-o parte Alpii (semn al libertății depline, al unirii/hierogamiei dintre cer și pământ (,,Din garsoniea mea văd Alpii.” (p.24); ,,Alpii sunt singura cale spre cer.” (p.28); ,,(…) Deschid fereastra./Văd Alpii.” (p.33); ,,Alpii rămân afară.” (p.37); ,,Alpii sunt niște umbre.” (p.41); ,,În Alpi ninge.” (p.47); ,,Alpii sunt departe.” (p.57); ,,Frigul îmi amintește de Alpi.” (p.58); ,,Acolo sunt Alpii.” -p.72), pe de altă parte azilul, topos al suferinței, dramei și supliciului, ce adăpostește adevăratele păpuși rejectate din societate (păpuși jerpelite, cu timp ,,expirat”, ieșite din ,,garanție”, cu care nimeni nu mai vrea să se joace: Violonistul, Rosa Maria, Francesca, Fiorella, Dominiq), spectacol macabru al degradării/perimării ființei umane, al văduvirii de energie vitală, ceea ce îl obstaculează pe acel tonic ,,să trăiești” (,,La azil bradul e împodobit cu mănuși.”, ,,Îmi vine să mă internez la azil.” (p.26); ,,Tinerețea nu se internează la azil.”, ,,Azilul e pe colină. În martie e încă frig. Și ninge.” (p.28); ,,Cearșafurile dintr-un azil sunt grele.” (p.29); ,,Noaptea nimeni nu doarme la azil.” (p.30); ,,E lună plină la azil.” (p.34); ,,De la o vreme, ajung tot mai greu la azil.” (p.37); ,,După-amiezile sunt liniștite la azil.”, ,,Cele mai frumoase apusuri le-am văzut la azil.” (p.39); ,,Soarele e leneș, după o noapte la azil.” (p.42); ,,A fost lună plină la azil.” (p.45); ,,În mine s-a deschis un azil.” (p.52); ,,Îmi este foame sau poate e doar frig/în azilul meu de carne vie.” (p.65); ,,Nicio balerină nu trăiește în azil.” (p.68).
Identitatea e la fel de dilematică precum întreg volumul Blank, de unde și dificultățile de decodare și interpretare a întregului mesaj poetic, Carmen Secere fiind în acest sens o veritabilă maestră de ceremonii: ,,sunt pacienta celui mai necruțător doctor?”, ,,nu pot măsura nimic din ce sunt/cu ceea ce ar fi trebuit să fiu.” (p.7); ,,Cred că sunt balerină.” (p.10); ,,Mă străbate un tren./Sunt o cale ferată.” (p.14); ,,Mă cred balerină.” (p.16); ,,Sunt mamă. De când? Dintotdeauna.” (p.18); ,,Când ești viu, te doare. Sunt o rană (…)” (p.19); ,,Sunt mai înaltă.” (p.25); ,,Am acte, dar nu știu cine sunt.” (p.29); ,,Îmi duc mâna la frunte. Cine sunt?” (p.33); ,,Semăn din ce în ce mai mult cu păpușile.” (p.37); ,,Nu știu cine sunt.” (p.39); ,,În vitrina cu păpuși sunt eu.” (p.40); ,,Eu sunt pe nicăieri.” (p.43); ,,Încerc să mă recunosc.”, ,,Sunt un extaz sau o durere./Sau poate doar o idee de vară.” (p.63); ,,Sunt o reluare.” (p.64), ,,Sunt aspră. Îmi place să nu reușesc.” (p.65); ,,Sunt o păpușă din pământ, care aduce ploaia.” (p.66); ,,Cineva mă strigă pe nume./Mi-e frică să fiu eu.”, ,,Balerina doarme în mine.” (p.68); ,,Cineva s-aprindă baliza!/Nu știu cine sunt.” (p.71); ,,Sunt singura pată care amintește/că totul e alb și albul înseamnă adevăr.” (p.73).
Blank e sinonimă cu ambivalența: ,,În urmă ușa se închide./Blank.” (p.73). Gol, plinătate, suspendare, răscruce, fragmentare-defragmentare (,,Eu sunt bucăți.” –p.32; ,,M-adun.”-p.69), sentință, simulacre, păpuși și balerine de ceară, imobilitate, culoar de fugă, partituri de concert din muzică de Bach, Culoar alb, existență în alb și în negru, tablă de șah, mat din două mutări. Blank e ridicări pe vârfuri în fața ,,tablei” (de materii) numită viață scrijelită cu cretă sau pregătire de zbor, salt/detentă în Absolut. Blank e o sumă de autoscopii cu ochii minții și cu ochii sufletului, alternanță de alb și de negru, de culoare și de nonculoare, de lumină și de întuneric: ,,Încep să înțeleg lumina.” (p.12); ,,Diminețile sunt negre (…)”, ,,Mama aprinde lumânări.”, ,,Alunec într-o lumină gălbuie.” (p.17); ,,Fierb scutece. Le usuc cu lumină.”, ,,Mi-e sete de alb./Albul dă dependență (…)” (p.19); ,,De unde vine întunericul?” (p.20); ,,Arunc sacii negri de pe balcon.” (p.21); ,,Alpii sunt albi.” (p.25); ,,Albul înseamnă liniște.” (p.27); ,,Culoarul e alb. Albul e mereu nesfârșit.” (p.33); ,,Culoarul alb e plin de scaune cu patru roți.” (p.34); ,,lebădă albă” (p.35); ,,Mă gândesc la zăpadă ca la un alb nesfârșit.” (p37); ,,Străbat culoarul alb, în papuci.” (p.39); ,,Lângă mine, visează alb, Elim.” (p.43); ,,Îi povestesc despre alb./Albul e nesfârșit.” (p.47); ,,E întuneric de o mie de ani.” (p.51); ,,Îmi place să păcălesc întunericul./Iar el se lasă.” (p.61); ,,Albul e un ger cumplit.”, ,,Deasupra întunericului urcă doar gândul?” (p.63); ,,E nevoie de puțin timp,/până când te obișnuiești cu întunericul.’’, ,,Câtă lumină își imaginează un orb?” (p.64); ,,Alb. Alb nesfârșit. Albul e prea puțin pentru mine.” (p.65); ,,Ideea de lumină este o lebădă albă.” (p.67); ,,E întuneric peste tot.” (p.71); ,,Baliza are lumină albă./Un alb rotitor” (p.72). Blank e cumul de coregrafii/radiografii interioare, bagaj sentimental voluminos, revărsare/potop de emoții, zbucium: ,,Dorm prea puțin pentru cât visez.” (p.46); ,,Mă botez în apele culoarului alb.” (p.67). Zbor. Puls și impuls. ,,Vis alb.” (p.57). Ascensus și descensus: ,,Dintotdeauna am căutat scara spre înălțimi/și tot ce am găsit au fost niște trepte de coborât.” (p.69). Ecce Donna Alba.
