Nu întâmplător am explorat în detaliu prima parte a acestui volum. În ea se regăsesc nucleele narative, simbolurile și personajele emblematice pentru lumea de poveste a Anastasiei. În cea de-a doua parte, Alte povești cu copaci, în jurul arborilor inspirați de picturile aceluiași Gustav Klimt, se țes adevărate aventuri din care se desprind prețioase lecții de viață. Ecourile vechilor basme se întrepătrund cu fantezia autoarei, a cărei originalitate se hrănește din propria experiență de viață, conferind personajelor un anumit fel de a fi și de a vorbi, specific tuturor copiilor din zilele noastre. Dacă dragonul din prima poveste – Dragonul care păzea merele – se asemănă cu Prâslea cel Voinic, el are, totuși, și reflexele unui explorator: „Așa că, dragonul își lua această vacanță în care se ducea să exploreze lumea” (p. 107). Fiind o creatură invizibilă pentru ochii omenești, personajul ne sugerează că misterul nu poate fi pătruns decât de cei cu suflet pur, așa cum este fata a cărei bunătate îl determină să-și moduleze puțin părerea – nu foarte favorabilă – pe care o avusese până atunci despre oameni.
Din următoarea istorisire, Păpușa foarte mică dintr-un copac foarte mare, răzbate o notă de tristețe, deoarece observația atentă a vieții aduce cu sine, uneori, și aluviuni, nu numai trăiri plăcute. Titlul reflectă o antiteză și o aparentă incompatibilitate între cei doi protagoniști ai întâmplării. În ce măsură pot fi depășite marile diferențe care ne separă de cei din jur? Și cât de nocivă poate deveni, mai ales la vârsta copilăriei, tendința unora de a ne eticheta într-un anume fel? Sunt întrebări firești, la care răspunsurile vin spontan, cu o candoare dezarmantă: „‒ Eu cred că nu e bine să ne judecăm corpul, spuse păpușica. – Exact, nu suntem cărți să fim judecați, ce-ar fi să fim prieteni? zise copacul” (p. 110). Tăierea arborilor din jur, așteptarea apăsătoare, felul în care aceștia rezonează înaintea sacrificiului atestă o realitate dramatică a zilelor noastre, iar tabloul iese din cadrul unei povești, devenind un text de atitudine, un strigăt de alarmă, căci viața trebuie protejată, indiferent de forma sub care se înfățișează: „În acea noapte se auziră pași prin pădure. Erau oameni. Oameni care veniseră cu topoare pentru a tăia copacii” (p. 111).
Ultimul text din această secțiune arboricolă, intitulat Copacul îmbrățișărilor, emană o puternică empatie pentru copiii orfani și nefericiți. Un copac fermecat, cu frunze în formă de inimă, ivit din lacrimile unei copile orfane de mamă, suplinește dureroasa absență a celei care i-a dat viață. Îi oferă echilibrul sufletesc de care fetița are atâta nevoie pentru a-și îndepărta reziduurile de suferință și a crește armonios: „Și-a amintit de îmbrățișarea mamei, de când era foarte mică. O frunză a căzut din copac la picioarele ei. Fetița a ridicat-o și a văzut în ea, ca într-o fotografie veche, chipul mamei” (p. 114). O delicată ambiguitate face ca frunza-fotografie să-și găsească un corolar în simbolul unei inimi-oglindă, în măsura în care fetița va crește și va deveni aidoma mamei pierdute și regăsite datorită miracolului naturii.
Lumea din mintea mea este o splendidă desfășurare de imagini în cuvinte, scrise de Anastasia Celia Guțan între anii 2017 și 2020, la o vârstă când alți copii nu se despart încă de jucării. Dar poate că tocmai jucăriile preferate prind viață în poveștile cu zâne din această ultimă secțiune a volumului. Descoperim, iată, în Leni, un personaj atipic: o lamă, un animal îndrăgit de copii, fiindcă amintește de ținuturile îndepărtate și exotice. Leni pornește, la rândul ei, într-o călătorie inițiatică: „Ea își dorea să fie ca un om, adică să fie liberă să meargă unde își dorește” (p. 119). Apariția zânei Rouă, semn auroral al unui nou început străjuit de lumină, ne oferă un fermecător dialog dintre cele două personaje, ce relevă, dincolo de harul de povestitoare al autoarei, abilitatea ei de a construi succesiuni de replici și de a le conferi autenticitate și dinamism. La fel ca toate celelalte narațiuni, și aceasta închide în sine o lecție de viață, despre bună-cuviință, politețe și cumpătare în relația cu cei din jur. Sub asemenea auspicii, transformarea interioară nu va întârzia să se producă: precum lama Leni, metamorfozată într-o fetiță adevărată, fiecare copil va trece prin schimbări treptate, devenind adultul de mai târziu. Același motiv revine, contrapunctiv, într-o altă narațiune, intitulată Lola, după numele fluturelui care dorește, mai mult decât orice, să devină om. Dorința i se împlinește, iar fetița-fluture descoperă gustul prieteniei și al tovărășiei animalelor de companie (observăm că, în ambele povești, mesagerii prieteniei sunt cățelușii zburdalnici și jucăuși).
Fata și tuberoza readuce motivul suferinței provocate de moartea unui părinte. O lege nescrisă a compensației universale îi va oferi Liei, în schimb, o viață de fericire, alături de prințul Eric. Tuberoza, floare mlădioasă de grădină, îndeplinește funcția unui obiect magic dăruit de zâna protectoare. Poate tocmai de aceea este păstrată tocmai la… muzeu, precum o comoară prețioasă. În Cărticica pierdută, un alt spațiu ocrotitor este cel al bibliotecii, însă rolul său ni se divulgă abia în momentul când Ana, abia intrată în posesia unei cărți frumos ilustrate, o pierde, ca din întâmplare, într-un parc. Întreaga încrengătură de situații este savuroasă, uimindu-ne, totodată, prin talentul imaginativ al autoarei, deloc străin de exercițiul – nemărturisit, dar dedus din felul în care-și construiește ficțiunea – al observării lumii înconjurătoare. Povestea lui Flafi, căluțul de pluș „cusut fără un picior”, ne poartă în inima autoficțiunii, deoarece salvatoarea micii jucării însuflețite se numește chiar Anastasia: „De acum urma să fie iubit și îngrijit de Anastasia, fetița care l-a salvat” (p. 137). Cuvintele autoarei sunt și ele salvatoare, după cum se observă în A doua șansă, o istorisire ingenios construită în jurul a două incipituri. Antagonismul lumilor este de o claritate diamantină, anticipând cele două principii fundamentale ale basmului, Binele și Răul. Însă băiatul este Rău doar cu numele, căci adevărata forță negativă pe care trebuie să o înfrunte nu se află în interiorul lui, ci în exterior, în lumea sa tristă și cenușie. În încercarea de evadare, este obstrucționat de propria-i mamă, care-l rănește fizic și sufletește prin durerile pe care i le provoacă, transformându-l într-o ființă invizibilă, lipsită de identitate. Altfel spus, mediul este cel care ne împiedică să evoluăm, să progresăm, ținându-ne în lanțurile unor cutume și prejudecăți distorsionante. Acțiunea recuperatoare este săvârșită de o fetiță cu numele de Una, simbol al arhetipului feminin predestinat să readucă ordinea și armonia în lume. Mamei cuprinse de remușcări i se acordă „a doua șansă”, un gest de altruism menit să reechilibreze lucrurile, aducându-le pe făgașul Binelui.
Ultimele două texte din această secțiune au o tonalitate aparte, modulând estetic evoluția vocii auctoriale. Vocea Anastasiei devine gravă, îngrijorată de soarta animalelor din arena circului, dar și de cea a umanității surprinse de ravagiile Coronavirusului. Există o legătură între cele două microeseuri construite pe ideea de izolare, de rupere din ritmul firesc al vieții și, implicit, de alienare. Circul, un loc nu prea fericit devine o pledoarie pentru libertate și pentru respectarea tuturor viețuitoarelor de pe pământ. Antropomorfizate, acestea au aceleași emoții și sentimente precum noi, oamenii: „Ești luat departe de familie, de casă, de tot ce aveai mai drag. Ce se întâmplă apoi? Ești aruncat într-o cușcă. Ești aruncat de parcă sentimentele și tristețea ta nu contează” (p. 145). Finalul se constituie dintr-o cugetare tulburătoare, dovedind o luciditate și o conștiință rar întâlnite la vârsta copilăriei: „Viața e cel mai important drum, pe care nu poți face cale întoarsă” (ib.). Ceea ce nu trăim la timpul său rămâne doar o probabilitate și, poate, o șansă pierdută. S-a întâmplat în 2020… este un mic eseu publicat în 15 martie 2020, la o săptămână de la declararea, la nivel mondial, a pandemiei de Coronavirus și, implicit, a carantinei. Povestea despre „mingiuța foarte contagioasă” are, în comparație cu celelalte, un iz cât se poate de real. Relatarea ei este însă seducătoare prin ritmul alert și vioi, prin analogiile și inserțiile auctoriale care sporesc interesul cititorului, atrăgându-i atenția asupra unui florilegiu de idei distilate dintr-un unghi de vedere cu totul nou: „Ne-am ascuns ca niște troli lași, fiecare în peștera lui rece și plină de tristețe și frică. (…) Ideea mea este să fim optimiști și să ne gândim la ce ne place, măcar până oamenii de știință găsesc un leac pentru asta” (pp. 148-149). Speranța și credința sunt mai intense în timpurile de criză, iar Binele poate învinge Răul și în lumea reală, nu numai în ficțiune.
Iubirea încununează armonios acest triptic, fiindcă, mai presus de toate, Anastasia Celia Guțan iubește viața sub toate formele în care ni se arată aceasta: oameni, animale, natură. Privirea tinerei autoare se îndreaptă necontenit spre cer, fie spre bolta senină și azurie, contemplată printre coroanele copacilor, fie spre adevăratul Cer, acolo unde își deschid aripile lumile miraculoase din poveștile ei. Preluând inspirata formulă a Părintelui Constantin Necula, din cuvântul-înainte al cărții, putem adăuga că, atunci când copiii ne scriu poveștile lor, e bine să ne oprim din ritmul trepidant al existenței noastre și să le citim cu atenție. Printre rândurile scrise, vom vedea că tărâmurile miraculoase ale Anastasiei, plămădite sub nobila efigie a Binelui și Adevărului, ne arată, ca într-o oglindă, o posibilă reflexie a lumii de mâine.
Anastasia Celia Guțan, Secretul tablourilor și alte povești, cuvânt-înainte de Părintele Constantin Necula, prefață de Bianca Selejan-Guțan, Editura Agnos, Sibiu, 2022, 162 p.
Note.
- Cronica literară a fost publicată, în premieră, în revista Portal-Măiastra, anul XX, nr. 1 (76)/2024.
- Prima parte a cronicii este reluată la: https://www.lapunkt.ro/2024/09/lumile-miraculoase-ale-anastasiei-celia-gutan-1/.
