Noul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu deschide nostalgic o fereastră spre câteva destine de excepție. Desfășurarea lor nu e lipsită nici de șocul coincidențelor surprinzătoare, nici de intensitatea marilor atașamente afective, nici de melancolia catifelată a poveștilor de viață proiectate pe un fundal istoric vintage, în stampe de largă respirație cronologică. Toate sunt ingrediente pentru o construcție epică originală, unde, între ingerințe ale genului romanesc, se amestecă din plin jocul neanunțat cu vocile narative, schimbările subite de perspectivă și decor, frumusețea ostentativă a frazei, intertextualitatea culturală și deloc în ultimul rând o consistentă dimensiune metaliterară.
Deși roman cu toate datele realismului (referințe istorice, culturale și geografice exacte, verosimilitate, atenție la detalii), Castelul din orașul meu (Litera, București, 2024) pare un basm post-modern. El pulsează concentric în jurul unui protagonist care trăiește, o dată cu darul unei minți briliante și a unui talent literar pe măsură, povara unei biografii fragmentate, marcată de momente dramatice și de neîmpliniri sentimentale. Moștenind violența reprimată a unui tată alcoolic și copilăria petrecută exclusiv între femeile familiei (mama, mătușa, bunica), Johannes Schell e un sas din zona rurală a Sibiului care a reușit să-și depășească statutul tarat de absurdul epocii postbelice, una profund potrivnică tuturor libertăților umane în România anilor 1960-1980. A absolvit literele la București, s-a remarcat prin inteligență și acumulări și a reușit să emigreze în vremea marilor „vânzări” de etnici germani, ajutat de un profesor universitar intrat bine în grațiile Securității. Nefericirea sa e pe măsura faimei internaționale de specialist în folclor, antropologie și frații Grimm, recunoscut treptat din Europa până-n America, publicat, tradus, invitat la conferințe și prețuit de establishment-ul de pe întregul mapamond. Periplul său solitar și îndelungat prin Austria, Germania, Anglia, Franța, Africa și SUA e punctat simptomatic de legăturile cu țara din care a venit, cu Sibiul auroral al bătrânelor care l-au crescut și cu un București măcinat de demolări, de intrigi familiale și universitare, de intruziuni politice și de ramificații sociale care mai de care mai tragice. Cutremurul din 1977 devine un punct de cotitură, mai ales că clădirea casei în care Schell a locuit ca student i-a ucis iubita părăsită fără voie și a schimbat destinul fetiței ei, de care el se atașase atât de mult. Rămasă-n picioare și devenită după 1990 un misterios „Castel”, în opinia altuia dintre personajele principale (o tânără jurnalistă radio a anilor 2000, preocupată de demolarea unor vechi cartiere bucureștene), casa fostului absolvent strălucit de la germană coagulează o multitudine de povești ramificate. Ele ar trebui să alcătuiască „romanul” unui narator care nu știe cum să dea coerență unui material faptic atât de divers și de disparat, prins deopotrivă între trecut și prezent, între lumea estică și cea occidentală, între realitatea cea mai concretă și magicele evenimente din cărți, din imaginația copiilor și din basmele atât de cunoscute tuturor: pendularea între Sibiul săsesc și capitala cosmopolită, opoziția între imoralitățile cele mai ignobile și gratuitatea celor mai înalte bunătăți sufletești, jocul imprevizibil dintre ratări și reușite, poezia obiectelor și a gesturilor domestice dispărute, momentele de tandrețe și de dramatică separare, rețeaua inextricabilă de relații umane ivite, desfăcute și refăcute întotdeauna prea târziu, intersecțiile dintre biografia fraților Grimm, poveștile lor și actualitatea întâmplărilor narate în concretul lor atât de convingător. În acest roman care se țese abil sub ochii cititorilor prin suprapuneri temporale, prin decalaje între vârste, prin căutări intense, așteptări zadarnice și revelații evenimențiale sunt nelipsite momentele de grație poetică. O vulpe simțită interior doar ca o durere vie apare, la un moment dat, într-o grădină. Un câine desenat și presupus ca prezent chiar capătă realitate, ca animal de companie. Păsările din ilustrațiile atlaselor și cărților sunt văzute aievea prin parcuri și păduri. Morțile unora refac peste timp legături uitate ale altora și dezvăluie secrete ținute în adânc. O scară spiralată, o masă, câteva fotografii, ceva veselă și bibelouri de porțelan, o plimbare regulată pe troturar, un personaj din Salinger și o simfonie de Mahler se erijează în repere-simbol ale unei țesături epice cu splendide modele etalate la vedere.
„Deocamdată nu știm, pentru că nu așa merge povestea. Ea crește inegal și relativ incoerent, ca un corp care se luptă să ajungă la maturitate. Păcătuiește prin lipsa de simetrie, de echilibru, de pondere, prin căderi de ritm și un balans incert între fantezie și verosimilitate. Sună pretențios, evident, cu toate lipiturile imperfecte. Dar astea sunt lucrurri care țin de bucătăria mea, care port povestea asta pe dinăuntru și care merg cocoșat. Dacă ea are consistența unui pulover cu coate rărite și poale scămoșate e pentru că așa sunt și eu – o țesătură umană bizară, în care se întâlnesc ochiuri largi cu lucrătura strânsă, moliciuni confortabile cu asprimea pe care o dă tuturor lucrurilor timpul.
Iar eu sunt în altă parte acum, cu puterile adunate cât să meșteresc un sertar în care să încapă cum trebuie o fetiță, o vulpe și o casă mare și rece”.
Polifonic, original în construcție, frazare și ritm, respirând aerul „germanic” al atmosferei din viața și poveștile fraților Grimm, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu marchează încă o etapă importantă în scrisul unei autoare care și-a dovedit de mai de mult talentul. Nu mă feresc s-o spun, Castelul din orașul meu e o veritabilă bijuterie literară, migălos lucrată, încântătoare la citit.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
