E frumos afară azi. E primavară – încă – și e iunie… ba e chiar 12 iunie când e aproape mijlocul lunii – vine ziua tatălui (“Only a dad, but the best of men.” ) – și încep să sper că vara se va instala fără ploile astea zilnice și va restaura optimismul necesar unei atitudini pozitive mult mai necesară acum decât pe vremuri când indiferent cât de lozincard sună era ușor acceptabil; ești tânăr nu prea ai timp analitic așa că „vreme trece vreme vine” și oricum totul trece.
…Cum ziceam, e iunie, fereastra deschisă oferă un aer jilav așa cum se întâmplă mai mereu în zona asta dominată de lacuri și capricii meteo, miroase a iarbă – mi-ar plăcea „fân cosit, dar mai e până atunci – cerul își arată din când în când adâncimea și ce să mai zic, una peste alta aș putea zice că-i o vreme de invidiat în această parte a anului, vremea aia care provoacă gânduri și stări confuze (poate) nu pentru că s-au ivit prea devreme, ci doar pentru că răscolesc amintiri inevitabil selective și, chiar confuze.
Ce zic… Confuze!
De la o anumită vârstă o ținem, de fapt, dintr-o confuzie într-alta, dar zice Walt Whitman: “A foot and light-hearted I take to the open road, / Healthy, free, the world before me, / The long brown path before me leading wherever I choose”(“Pe jos cu inima ușoară o iau aiurea / Sănătos, liber, toată lumea deschisă mie/ Lunga cale bătătorită mă duce unde vreau”…) și sigur orice traducere este aproximativă!)… Si uite așa dau fuga la literatură, la poezie mai ales în anotimpul ăsta doar ne-o rezolva confuziile… Ei, poate nu chiar rezolvă, dar le așează în ordinea firească…
Ajută.
Întru la Indigo și mă oprește chiar de la intrare, cu intenție desigur, standul cu noutăți, cărți mai dense, mai subțiri, mai spectaculoase, mai fade, dar toate elaborat expuse, tentante chiar dacă numele autorilor n-ar suna necunoscut (mie!) și deci titlurile nu-mi spun nimic… Best sellers?
Dar ce, nu!
Cumpăr una din ultimele cărți ale lui Cormac McCarthy, “The Passenger” apăruta anul trecut, mă întorc (în timp) la Jan McEwan’s “Nut Shell” și chiar întreb despre romanul lui Mircea Cărtărescu “Solenoid” (în traduderea lui Sean Cotter) premiat recent la Dublin (Irlanda) dar nu-l au încă așa încât îmi asigur (sper) replierea mentala de care am nevoie.
O anume inerție nu tocmai necesară, dar inevitabilă (se pare) m-a ținut în aria valorică știută și rareori mă aventurez încercând noul deși ar trebui să fi învățat deja că fără el, noul rămâi ancorat în zona aia tulbure a curiosului care se uită printre uluci doar-doar o reuși să vadă ceva deosebit în curtea vecinului.
Dovada: M-am încumetat să cumpăr o carte nouă – “No Country for Old Men”- și am traversat covidul cu romanele (nu unul) lui Cormac McCarthy poate cel mai puternic romancier contemporan!
Fac totuși un efort (necesar) să-mi calmez nervii zdruncinaţi de „mediul înconjurător” și să accept primăvara asta decentă, poate chiar să rechem câteva reacții – fie ele și atât de vechi că li s-a deteriorat culoarea, dar și-au păstrat parfumul, mirosul acela subtil ca o chemare fără de care nu am fi putut traversa de la o zi la alta într-o lume din care slavă domnului putem reține numai ce vrem… și iar zic; încă!
Mi-ar trebui o vară fierbinte, vorba lui Faulkner, în care să-mi desfăşor lenea balcanică sub un soare arzător cam cum e acum în Caraibe și altundeva… Imaginar, vezi bine, că în insule se ajunge zburând şi un zbor acum pare o probabilitate sub semnul întrebărilor chinuitoare și chiar dacă ştim că informaţia globală e vinovată de spaimele astea ascunse care ne şubrezesc sănătatea (şi aşa precară) totul este la distanță, la distanța aia incomensurabilă a posibilului și chiar dacă „una lume” zboară încoace și-ncolo pare mai sigură retragerea în spațiul imaginar al trăirilor multiple şi dacă suntem în stare recompunem câteva accente de normalitate – fie că răscolim sertarele (secrete) ale memoriei fie că ne proiectăm într-un „va fi” mai aproape sau mai târziu, că zice Churchill: “If we open a quarrel between past and present we shall find that we have lost the future.”… și chiar dacă știm că referința lui este cu adresa precis-istorică tot trebuie să-i recunoaștem pofunzimea observației aplicabilă oriunde și oricând.
În zona gândirii, mai ales!
Și atunci ce zice poetul pare atât de aproape că orice altceva ar putea căpăta aerul acela superficial al lecției pe care o asculți cuminte, disciplinat poate chiar interest, dar rămâne la nivelul accepției automate: “am prieteni în cer
dar pentru asta multe zile de primăvară îmi caută pricină
ploi
noroaie acide și urme de bocanci prețioși
fac nopțile cea mai proastă promisiune a vieții (Ninsoarea în care nu cred, D.P.Camui)
Articol publicat în Observatorul
