Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max Emily St. John Mandel scrie un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulate în timp și spațiu. Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar,
care va tulbura cronologia universului. O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.
Prima colonie de pe Lună a fost construită pe întinderile domoale din Marea Liniștii, aproape de locul în care aselenizaseră astronauții din misiunea Apollo 11 într-un secol de demult. Steagul lor era încă acolo, în depărtare, o mică statuie fragilă, pe suprafața lipsită de vânt.
Exista un interes semnificativ față de imigrarea în colonie. Pământul era deja atât de aglomerat, iar porțiuni întregi deveniseră nelocuibile din cauza inundațiilor sau a căldurii. Arhitecții coloniei rezervaseră o zonă pentru dezvoltare imobiliară substanțială, care s-a vândut rapid. Dezvoltatorii au făcut lobby, cu succes, pentru o a doua colonie, când terenul din Colonia Unu a fost epuizat. Dar Colonia Doi a fost construită în grabă și, în mai puțin de un secol, sistemul de iluminat din domul principal cedase. Acesta fusese proiectat în așa fel încât să imite aspectul cerului, așa cum se vedea de pe Pământ — era frumos să te uiți în sus și să vezi albastru, în loc să privești vidul —, iar când a cedat, n-a mai existat atmosfera falsă, s-a terminat cu variația de pixeli care crea impresia de nori, s-a terminat cu răsăriturile și apusurile calibrate și preprogramate cu grijă, s‑a terminat cu albastrul. Dar asta nu înseamnă că se terminase și cu lumina, însă lumina aceea era extrem de nepământeană: în zilele senine, coloniștii priveau în spațiu. Alăturarea dintre întunericul deplin și lumina puternică le dădea amețeli unora dintre oameni, deși rămâne de discutat dacă la bază erau cauze fizice sau psihologice. Lucru mai grav, defecțiunea legată de iluminatul domului a spulberat iluzia zilei de douăzeci și patru de ore. Acum soarele răsărea rapid și traversa cerul în două săptămâni, urmate de două săptămâni întregi de noapte.
Prețul reparației era unul considerat prohibitiv. Exista o oarecare adaptare — ferestrele dormitoarelor au fost prevăzute cu jaluzele, ca oamenii să poată dormi când era soare afară, iar iluminatul stradal a fost îmbunătățit, pentru a suplini lipsa luminii solare în cele două săptămâni de beznă — dar valoarea proprietăților a scăzut și majoritatea oamenilor care și‑au permis s‑a mutat în Colonia Unu sau în recent finalizata Colonie Trei. „Colonia Doi“ a ieșit ușor‑ușor din limbajul comun; toată lumea îi zicea „Orașul Nopții“. Era locul în care cerul era întotdeauna negru.
Eu am crescut în Orașul Nopții. În drum spre școală, treceam pe lângă casa în care copilărise Olive Llewellyn, o scriitoare care se plimbase pe aceleași străzi, în urmă cu două sute de ani, nu la foarte mult timp după sosirea primilor coloniști pe Lună. Era o căsuță ridicată pe o străduță mărginită de copaci și‑mi dădeam seama că fusese drăguță cândva, dar cartierul se dărăpănase între timp. Acum casa era o ruină, jumătate din ferestre erau acoperite de graffiti, dar placa de lângă ușa de la intrare rămăsese. Nu dădusem importanță casei, până să‑mi spună mama că mă botezase după un personaj secundar din Marienbad, cea mai cunoscută carte a lui Llewellyn. Eu n‑am citit cartea — nu‑mi plăceau cărțile —, dar o citise sora mea Zoey și‑mi zisese că Gaspery‑Jacques din carte nu semăna nici pe departe cu mine.
Am decis să n‑o întreb ce vrea să spună cu asta. Eu aveam unsprezece ani când a citit‑o, ceea ce însemna că ea avea treisprezece sau paisprezece. Deja era un om serios și hotărât care, în mod evident, avea să exceleze în tot ceea ce făcea, în timp ce eu aveam deja primele bănuieli că s‑ar putea să nu fiu tocmai așa cum îmi doream și ar fi fost groaznic să‑mi spună că celălalt Gaspery‑Jacques era, să zicem, un om incredibil de frumos și impresionant, extrem de concentrat asupra învățăturii, care nu șterpelea niciodată nimic. Însă am început, în secret, să privesc casa copilăriei lui Olive Llewellyn cu un oarecare respect. Simțeam că mă leagă ceva de ea.
Acolo locuiau un băiat și o fată, împreună cu părinții lor, niște oameni cu un aer oropsit, deținătorii ciudatului talent de a da impresia că pun la cale ceva necurat. Toată familia avea un aspect neglijent. Numele lor era Anderson. Părinții petreceau mult timp pe verandă, se ciorovăiau încetișor sau priveau în gol. Băiatul era ursuz și se lua la harță la școală. Fetei, care era cam de‑o vârstă cu mine, îi plăcea să se joace cu o hologramă în curtea din față, o hologramă învechită, pe principiul oglinzii, care dansa cu ea uneori, iar acesta era singurul moment când o vedeam pe fiica familiei Anderson zâmbind în apropierea casei, când se răsucea și sărea, iar dublura ei holografică făcea același lucru.
Când aveam doisprezece ani, fiica familiei Anderson și cu mine am fost colegi de clasă și astfel am aflat că o cheamă Talia. Cine era Talia Anderson? Îi plăcea mult să deseneze. Făcea sărituri cu spatele, pe câmp. Părea mult mai veselă la școală decât acasă.
— Te cunosc, a spus ea pe nepusă masă într‑o zi, în timp ce așteptam împreună la coadă, în cantină. Treci mereu pe lângă casa mea.
— E în drumul meu, am răspuns.
— În drumul tău spre ce?
— În drumul meu spre orice. Stau în capătul fundăturii.
— Știu, a spus ea.
— De unde știi unde stau?
— Și eu trec pe lângă casa ta, a răspuns ea. O scurtez pe peluza vecinului tău, ca să ajung la Periferie.
La capătul peluzei noastre era un perete de frunze. După ce treceai de el, ajungeai la Șoseaua de la Periferie, care străbătea interiorul circular al domului Orașului Nopții. Dacă traversai drumul, ajungeai într‑o zonă ciudată, sălbatică, ce nu avea mai mult de cincisprezece metri lățime, o fâșie de sălbăticie între șosea și dom. Tufăriș, praf, buruieni, gunoi. Era genul de loc lăsat în paragină. Mamei noastre nu‑i plăcea să ne jucăm acolo, așa că Zoey nu se aventura niciodată dincolo de Șoseaua de la Periferie — ea făcea întotdeauna ce i se spunea, lucru care mă scotea din minți —, dar mie îmi plăcea sălbăticia acelui loc, sentimentul vag de pericol, inerent unui regat uitat. În ziua aceea, după ore, am traversat șoseaua pustie pentru prima oară în ultimele săptămâni, am stat un timp cu mâinile lipite de dom și am privit afară. Sticla laminată era așa de groasă, încât totul de pe partea cealaltă arăta ca într‑un vis, distant, dar cumva îmblânzit, însă ici‑colo am văzut cratere, meteori, cenușiu. Domul opac al Coloniei Unu strălucea puțin mai departe. M‑am surprins întrebându‑mă la ce se gândea Talia Anderson când se uita afară, la peisajul selenar.
Talia Anderson s‑a transferat din clasa mea și a plecat din cartier pe la jumătatea anului. Am revăzut‑o abia când aveam în jur de treizeci și cinci de ani și lucram amândoi la hotelul Grand Luna, din Colonia Unu.
Am început să lucrez la hotel la aproximativ o lună după ce a murit mama. Fusese bolnavă mult timp, ani de zile, iar la sfârșit, eu și Zoey aproape că ne mutaserăm la spital. În acea ultimă săptămână, am fost acolo zi de zi și noapte de noapte, camarazi epuizați care stăteau de strajă, în timp ce mama noastră murmura și dormea. Moartea era iminentă și a rămas iminentă mult mai mult decât anticipaseră doctorii. Mama noastră lucrase la poștă încă de când noi eram foarte mici, dar în ultimele ei clipe credea că face din nou cercetare postdoctorală în laboratorul de fizică și bâiguia confuză ceva despre ecuații și ipoteza simulării.
— Tu înțelegi despre ce vorbește? am întrebat‑o pe Zoey la un moment dat.
— În mare parte, a răspuns Zoey.
În ceasurile acelea, Zoey stătea lângă pat cu ochii închiși și asculta cuvintele mamei noastre de parcă ar fi ascultat muzică.
— Poți să‑mi explici și mie?
Era ca și cum aș fi pândit la fereastra unui club secret, cu nasul lipit de geam.
— Ipoteza simulării? Da.
A rămas cu ochii închiși.
— Gândește‑te cum au evoluat hologramele și realitatea virtuală, chiar și în ultimii câțiva ani. Dacă putem face acum simulări destul de convingătoare ale realității, imaginează‑ți cum vor fi aceste simulări peste un secol sau două. Ideea care stă la baza ipotezei simulării este aceea că nu putem exclude posibilitatea ca întreaga realitate să fie o simulare.
Nu mai dormisem de două zile și mă simțeam de parcă aș fi visat.
— Bun, dar dacă trăim într‑un computer, am remarcat eu, atunci al cui e computerul?
— Cine știe? Al oamenilor de peste câteva sute de ani? Al unei inteligențe extraterestre? Nu e o teorie larg acceptată, dar apare din când în când la Institutul Timpului.
Zoey a deschis ochii.
— Doamne, prefă‑te că n‑am spus asta. Sunt obosită. N‑ar fi trebuit.
— Ce să mă prefac că n‑ai spus?
— Partea cu Institutul Timpului.
— Bine, am răspuns, iar ea a închis din nou ochii.
I‑am închis și eu. Mama se oprise din murmurat și acum i se auzea doar respirația greoaie, la intervale prea mari de timp.
Când a venit în cele din urmă sfârșitul, eu și Zoey dormeam. Sora mea m‑a trezit în lumina cenușie și istovită a zorilor zilei și am stat împreună multă vreme în liniște, cuprinși de respect, dinaintea siluetei nemișcate a mamei noastre, întinse pe pat. Ne‑am ocupat de formalități, ne‑am îmbrățișat la despărțire, ne‑am dus fiecare pe drumul lui. Eu m‑am întors în apartamentul meu înghesuit, unde am petrecut mai multe zile, în care n‑am vorbit decât cu pisica mea. A urmat înmormântarea, apoi și mai multă nemișcare. Aveam nevoie de un nou loc de muncă — nu mai muncisem de ceva timp și‑mi tocam rapid economiile —, așa că, la o lună după înmormântare, m‑am trezit în biroul de la subsol al unui angajat din departamentul de Resurse Umane al unui hotel, o femeie blondă, care‑mi părea cunoscută, acceptând un post care fusese scos la concurs sub numele de „detectiv de hotel“, dar ale cărui îndatoriri exacte erau incerte.
— Ca să fiu sincer, i‑am spus, nu mi‑e foarte clar ce presupune postul de detectiv de hotel.
— Doar paza hotelului, a explicat ea.
Mi‑am dat seama că‑i uitasem numele. Natalie? Natasha?
— Ideea denumirii postului nu‑mi aparține. De fapt, n‑o să fii cu adevărat detectiv. Vei face parte din personalul care asigură paza.
— Vreau să fiu sigur că nu mă dau drept altceva decât sunt, am spus. Am renunțat la școală cu numai câteva luni înainte să obțin diploma în domeniul justiției penale.
— Putem să spunem lucrurilor pe nume, Gaspery?
N‑aveam nicio îndoială că o știam de undeva.
— Te rog.
— Tot ce trebuie să faci e să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău și să suni la poliție, dacă observi ceva suspect.
— Pot să fac asta.
— Pari să te îndoiești, a remarcat ea.
— Nu mă îndoiesc de mine. Adică, nu mă îndoiesc de faptul că pot s‑o fac. Dar… n‑ar putea‑o face oricine?
— Ai fi surprins. Atenția e o calitate greu de găsit. Neatenția e o problemă, în general. Ții minte testul pe care a trebuit să‑l dai la primul interviu?
— Sigur.
— Scopul lui era să‑ți evaluăm atenția. Ai avut un punctaj ridicat. Spune‑mi, ești de acord cu rezultatele testului? Poți să fii atent?
— Da, am răspuns.
Mi‑a făcut plăcere să rostesc acest lucru, pentru că, deși niciodată nu mă considerasem așa, la drept vorbind, chiar credeam că toată viața fusesem foarte atent. Nu avusesem succes în prea multe privințe, dar întotdeauna mă pricepusem să observ. Așa mi‑am dat seama că fosta mea soție se îndrăgostise de altcineva, fiind pur și simplu atent. Nu existaseră indicii evidente, doar o ușoară schimbare — dar femeia de la Resurse Umane vorbea din nou, așa că am revenit în prezent.
— Stai puțin, am spus. Te cunosc.
— Dinainte de întâlnirea asta, vrei să zici?
— Talia, am spus.
Ceva s‑a schimbat pe fața ei. A căzut o mască. Avea vocea diferită când a vorbit din nou, mai puțin amuzată.
— Acum îmi spun Natalia, dar așa e.
A tăcut o clipă, privindu‑mă.
— Am fost colegi de școală, nu‑i așa?
— Capătul fundăturii, am spus și, pentru prima oară în acel interviu, mi‑a zâmbit sincer.
— Stăteam la Periferie cu orele, a mărturisit ea, și mă uitam pe geam.
— Te mai duci vreodată acolo? În Orașul Nopții?
— Niciodată, a răspuns.
Marea Liniștii de Emily St. John Mandel
Traducere: Mariana Piroteală
Colecția Fiction Connection
Editura Trei
