Narziss și Goldmund

Paul! Un prefăcut. Las` că știe el mai bine. Degeaba pică toți în cap, ca fraierii, de dragul lui. Cică e amabil și drăguț. Pe dracu`! E un lingușitor și jumătate. Gura lui de aur e alamă sunătoare, aur fals. Zilele trecute i-a spus că cică ”de ce nu putem să avem și noi o relație mai strânsă, ca frații, că eu țin la tine, dar tu ești așa rece…” Auzi, el rece! El care se emoționează când ascultă muzică. El pe care-l iubesc toți câinii. El care are o întreagă colecție de albume de artă. Cum ar putea să fie rece un om care iubește arta? Doar că el s-a purtat întotdeauna corect cu toți. Ce altceva era să facă? Să sară de gâtul lor, să le spună minciuni când îi vedea ce căcaturi fac? El nu suportă falsitățile. Și nici nu suportă să fie dator nimănui. Ăsta se ducea de la o mătușă la alta, după ce ăl bătrân a ajuns cu domiciliul forțat la Pitești și ei au rămas singuri și ai nimănui, fără o lețcaie în buzunar, iar alea îl hrăneau, care mai de care. Pe când el avea demnitate. Nu se milogea de nimeni. A răbdat de foame, până a leșinat în bucătărie sub ochii Anișoarei care de-abia atunci și-a dat seama în ce hal era și l-a hrănit. Dar cum era el să le spună că n-are ce pune în gură? Ce, era cerșetor? Poate că milogul ăsta mai mare de frat-su era, dar el mai bine murea de foame și tot nu zicea nimic. Asta înseamnă să ai caracter.

Simte cum i se umplu ochii de lacrimi, înduioșat de propria persoană. Este un caracter, așa trebuie să fie bărbații. Să îndure, să nu se plângă, fără declarații siropoase, așa cum l-a învățat Fräulein cândva. Ar fi fost mândră de el acum. Pe când lingăul ăsta … Doamne, cum de or fi frați?

Iubire! Ce-i aia să vorbești toată ziua despre iubire? Și cine știe cu adevărat ce este iubirea? O pierdere de vreme cu declarații idioate. Acum o să-i reproșeze că nu-l iubește. Sau te pomeni că o să-l acuze chiar că n-a iubit pe nimeni. Dar a iubit. Pe… cum o cheamă, domle? Că și Dana i-a reproșat că numai pe ea o iubește… fantastic ce-i scapă numele acum! Și mai e și vocea asta. și maică-sa, chiar dacă n-a cunoscut-o niciodată. Probabil că o iubește. Dacă ar fi cunoscut-o, cu siguranță ar fi iubit-o. Dar Paul? Ce tupeu pe capul lui să pretindă că ține la el! Doar gura e de dobitocul ăsta de frat-su! Că de demonstrat, n-a demonstrat-o niciodată.

*

– Câți ani ai, bă?

– Șaisprezece ani, domnule.

– Domn e tac-tu. Mie mi te adresezi cu tovarășe. Tovarășe comandant. Ai înțeles?

– Da, tovarășe.

Adolescentul tremură în cămașa subțire. În camera în care se desfășoară interogatoriul e rece. Afară e toamnă târzie și în secția miliție nimeni n-a considerat că e necesar să dea drumul la căldură. Tovarășul comandant se întoarce către băiețelul care stă lângă adolescent. Puștiul are un aer obraznic, sfidător. Parcă i-ar arde vreo două palme peste moaca aia, să-i mai reteze din aroganță.

– Și tu câți ani ai?

– De-abia a împlinit paisprezece ani, tovarășe comandant.

– Nu pe tine te-am întrebat. Lasă-l pe el să răspundă. Ce, nu știe să vorbească? Sau i-a înghițit pisica limba?

Hăhăie zgomotos, ca la o glumă bună.

Deși are doar paisprezece ani – și ăia de-abia împliniți – știe că are mai mult creier decât pitecantropul ăsta cu frunte teșită. Îl enervează că a răspuns pămpălăul de frat-su care mai e și politicos, pe deasupra, cu cretinul ăsta. Cu mitocanii nu trebuie să fii politicos.

– Am paisprezece ani, tovarășe comandant, și nu mai râd la bancuri tâmpite de pe la șapte ani.

Mâna comandantului o pornește brusc din loc, ca și când ar fi fost animată de voință proprie. Se stăpânise deja destul, iar acum, mucosul ăsta a pus capac cu indolența lui. Puștiul a fost luat și el pe nepregătite de scatoalca abătută peste creștetul lui și a fost cât pe ce să se dezechilibreze și să cadă de pe scaun. Paul a sărit din locul lui și a dat să-l prindă.

– Stai, în paștele mă-tii, pe scaunul ăla, că ți-o furi și tu!

Vocea tovarășului comandant l-a înșurubat pe băiat în taburetul tare care-i trecea prin oase. Obrăznicătura cea mică s-a redresat scurt și a continuat să-l privească sfidător pe milițian. Ofițerul, însă, se răcorise deja și, plictisit, a trecut la ceea ce-l interesa.

– Bun, acum că ne-am lămurit, ia ziceți-mi, unde e, mă, tac-tu? Hai, rapid, să nu mă faceți să pierd timpul, că altfel întorc foaia și apucați următoarea aniversare în beci. Îl privi în ochi pe impertinent, gândindu-se că e mai mic și poate să-l intimideze.

– De unde să știm noi? Ce, crezi că suntem paznicii lui?

Următoarea palmă a zburat la fel de rapid, deși mai previzibil decât prima. Hotărât lucru, puștiul avea limbarniță și nu știa cu cine se pune. Dar el știa, știuse întodeauna de când au venit ăștia, niște scârbe, cu clase cât trenul și tupeu infinit. Hoții dracului, i-au lăsat și fără conac și fără moșie, iar acum aveau nesimțirea să-i amenințe cu pușcăria.

Vocea lui Paul, panicată, se auzi din dreapta lui:

– Tovarășe comandant, nu-l luați în serios. El e mai mic, a crescut fără mamă, nu știe cum să vorbească cu autoritățile statului. Credeți-ne, chiar n-avem de unde să știm unde e tata. Noi locuim la București, la o mătușă. N-am mai auzit nimic de el de cel puțin o săptămână. Nu ne-a mai sunat, nu știm ce s-a întâmplat.

De fapt, toată tărășenia la asta se reducea. După ce au venit comuniștii la putere și le-au luat conacul și moșia, l-au trimis pe ăl bătrân la Pitești, cu domiciliu forțat. Stătea într-o cămăruță întunecoasă și îngustă, cu o ferestruică la care lipsea geamul și la care bătrânul pusese o pătură în loc. Iarna, sufla crivățul pe acolo și băga zăpada înăuntru, iar vara, camera se umplea de muște și de praf. Săptămâna trecută, fostul boier, acum dușman al poporului, dispăruse, naiba știe de ce, de la domiciliu. Organele de stat s-au autosesizat și cum niciodată nu puteai fi îndeajuns de precaut împotriva unui complot care să submineze autoritatea statului socialist pe cale de a fi multilalteral dezvoltat, i-au luat pe cei doi băieți ai dușmanului poporului la întrebări. Dar, pentru că erau niște oameni de înțeles și nu așa cum îi zugrăveau elementele reacționare, i-au dus la secția de miliție și nu la securitate. Erau totuși niște copii.

Tovarășul comandant, însă, era de altă părere. Ăștia nu erau copii, erau draci. Niște îmbuibați răzgâiați, acum au văzut și ei ce înseamnă să trăiești din muncă cinstită. Și-l mai și mințeau în față. Nu-l interesa ce metode aveau tovarășii de la securitate și nici nu pricepea de ce ar fi trebuit ca ei,organele care ofereau protecție și siguranță poporului, să aibă mai multă îngăduință, așa că, după ce s-a lămurit că n-o să scoată nimic de la ăștia doi, a hotărât să-i ajute să-și împrospăteze memoria în celula în care mai închidea din când în când câte un om al muncii certat cu legea și i-a lăsat să-și petreacă noaptea acolo. Poate spre dimineață le-o mai trece amnezia și or binevoi să-și amintească unde a dispărut nenorocitul ăla, exponent al burghezo-moșierimii decadente.

*

Îl bufnește râsul acum. Cu toată situația lui tragică, cu toată alergătura asta după o voce de lumină care nu știe prea bine de unde vine și a cui e, cu toată rătăcirea asta prin labirint, oare tovarășul comandant ar mai găsi acum un leac pentru memoria lui? Cică să-i lecuiască de amnezie. Ia te uită unde era discipolul lui Freud! Tare ar fi vrut să-l vadă acum dacă mai făcea față situației. Să-l întrebe ce a mâncat ieri și el să scoată limba și să-i dea cu tifla. Unde rahat l-ar mai fi închis acum când era închis în cea mai ermetică din închisorile universului? Un ciocănar de trei lei, cu ifose de mareșal! Culmea e că atunci chiar nu știa unde dispăruse ăl bătrân. Dar și dacă ar fi știut, tot nu i-ar fi spus. Adică el nu i-ar fi spus. De Paul, nu pune mâna-n foc.

*

Salteaua de paie de pe simulacrul de pat din celulă e îmbibată de apă. Nu se poate sta pe ea. S-au așezat amândoi pe singurul scaun din încăpere. Înghesuit în frate-su mai mare, se abține cu greu din tremurat, să nu i se audă dinții cum clănțăne. Nu vrea să se prindă ăsta și să creadă că-i este frică. Lui nu-i este frică de nimic.

Adolescentul îl ia după umeri și-l lipește strâns de el. Căldura corpului lui Paul îl invadează și simte cum ochii i se umplu de lacrmi. Ei, drăcie! Doar n-o să se bocească acum, ca o fetiță, doar pentru că ăsta se joacă de-a cloșca! N-are el nevoie de așa ceva. S-ar scutura, să scape de îmbrățișare, dar e frig ca dracu` și nici n-are unde să se ducă în celula strâmtă.

– Lasă, Puișor, că o să treacă! O să vezi că tata o să apară mâine și o să ne dea ăștia drumul. Nu-ți face griji.

Dar nu-și făcea nici o grijă. Într-adevăr, bătrânul a apărut a doua zi și le-au dat drumul acasă. Acasă la mătuși, desigur. Pe bătrân n-au apucat să-l vadă și nici n-au aflat unde dispăruse. Dar, oricum, nici nu mai conta. Măcar scăpase de cocoloșeala lui frat-su și putea să-și recapete demnitatea. N-avea nevoie de dădacă. Nu mai era un mucos. El era bărbat. De o sută de ori mai bărbat decât caraghiosul ăsta.

*

E adevărat, Paul a fost mămos atunci. Dar poate că a făcut-o doar pentru că-i era frig și frică și lui. Deși lumea pretinde că Paul era mai responsabil și mai grijuliu decât el. Până și vocea pretindea asta. Vocea care-i amintea de cineva, dar nu mai știa de cine. Și copiii lui, sau, cel puțin, unul din ei, nu mai știe exact care, ținea cu deșteptul ăsta. Degeaba i-a explicat el că ăsta era doar un prefăcut și că nu te puteai baza pe el. Crede că a avut și o fată. Sau poate două. Că numai astea puteau să țină cu Paul. Avea o priză la femei, ceva de speriat! Dar uneori îi prostea la fel de bine și pe bărbați. De exemplu, pe prietenul ăla din copilărie, la care-și petrecea vacanțele, pentru că individul  avea o casă la munte. L-a invitat și pe el să meargă acolo. A fost o dată, după ce-l pisase frat-su până a cedat. Cică nu mai putea de grija lui, că stă toată ziua în casă și nu iese nicăieri. Că i-ar fi prins bine o vacanță. Vacanță îi trebuia lui! Dar cum se dădea Paul ăsta mare că le știe pe toate, sigur că știa mai bine și ce-i trebuie lui. Cine dracu` îl rugase să aibă grijă de el? Mai bine să-și fi văzut de treaba lui, că și așa își băga nasul unde nu-i fierbea oala.

Era frumos acolo, nimic de zis. Și nici nu plăteau un leu. Nu că ar fi fost dispus să plătească. Dar n-avea nici un chef să pară un târâie-brâu, la mila ăluia. El nu stătea cu mâna întinsă în fața nimănui. Nu suporta să-și facă obligații. Prietenii din gașca lui poate nu erau așa pricopsiți ca ăștia ai lui Paul, dar cel puțin îl respectau. Pe când ăștia, cu casa lor de vacanță, îl tratau ca pe un pomanagiu. A doua oară n-a mai călcat pe acolo! Degeaba a insistat Paul, degeaba a insistat Lena, degeaba i-au zis că e nebun. Cică oamenii fac lucruri unii pentru alții, din prietenie și din afecțiune. Nu, nu! Las că știe el mai bine. Nimeni nu face nimic pentru tine pe gratis. Mai bine stă acasă. Citește, se uită la televizor, nu pierde timpul aiurea cu unii cu care n-are nici o treabă.

– Cum n-ai nici o treabă? Cu mine, fratele tău? Care te iubește? Ce fel de om ești? Tu nu poți să iubești pe nimeni?

Ba bine că nu! El chiar îl iubea pe Paul mai mult decât îl iubea Paul pe el, numai că nu făcea declarații toată ziua. Câte n-a făcut el pentru Paul! Eheheee… Nu-și mai amintește așa bine acum ce anume a făcut, dar mai bine că nu-și amintește, că nu e frumos să ții socoteala. Știe însă precis că a făcut. Ce, avea nevoie s-o țină toată ziua în telefoane și vizite de curtoazie? Astea sunt fleacuri. Praf în ochii proștilor. N-are nevoie de vizite și vacanțe și dulcegării. N-are nevoie de nimic. Idiotul ăsta de Paul își pierde vremea cu așa ceva. Cică asta îl face fericit. Fericit! Pfuai! Cum să fii fericit în lumea asta de căcat? Poate doar dacă ești idiot. Așa cum e ăsta. El a citit și a văzut cum sunt oamenii. Nu-i nici o fericire în asta. Să pierzi timpul cu ei, să umbli creanga prin toată lumea, să curtezi toate pupezele, să faci pe filfizonul, să… Nu știe ce să, dar n-are cum să fie asta fericirea. Știe el mai bine. Chiar dacă neisprăvitul de frat-su e tot numai un rânjet și se laudă că are o grămadă de prieteni. Chiar dacă el e atât de singur aici, în întunericul ăsta, unde singura lumină e vocea. Vocea care-i aduce aminte de vocea primului întuneric. Și de încă cineva. Și ea crede, ca Paul, că e mai bine să te bucuri de oameni și de locuri și de plăcerile pe care ți le oferă lumea asta, așa imperfectă cum e. E ușor confuz. Cum să te bucuri așa, ca prostul? Ăștia chiar nu-și dau seama. Se bucură și el, dar cu cumpătare, fără efuziuni. Nu-i trebuie așa ceva. Singurul lucru pentru care-l invidiază pe Paul este acela că a cunoscut-o pe mama. Înaintea mătușilor și înaintea lui Fräulein. Poate că acolo este problema. Între întuneric și lumină, drumul lui a șerpuit mai mult în penumbră. Dar, până la urmă, le-a demonstrat tuturor că nu-i lipsește nimic. Dacă mama ar fi trăit, ar fi fost mândră de el. Așa trebuie să se poarte un bărbat adevărat. Doar n-ar fi vrut să crească un fătălău. Sau ar fi vrut?

Îl ustură ochii. Întotdeauna s-a gândit că ochii te ustură de la prea multă lumină. Dar pe el îl ustură acum de la prea mult întuneric. Cum a adunat întunericul ăsta în jurul lui? Unde a greșit? Dar chiar a greșit? Nu e cu putință ca el să greșească. Unde sunt acum toate răspunsurile pe care crdea că le știe?

A știut multă vreme că nu-i lipsește nimic. Sau doar a crezut. Dar acum, acum când așteaptă vocea să-l scoată din labirint, acum când îi răsună în urechi vocea primului întuneric, acum când are nevoie să fie ținut de mână, acum totuși ceva îi lipsește. Nu știe prea bine ce. Ceva care i-a lipsit dintotdeauna. Ceva care însemna mai mult decât să fie cel mai deștept. Ceva care însemna mai mult decât să fie cel mai grozav. Ceva care să însemne mai mult decât să fie cel mai puternic. Ceva care i s-a părut mereu că seamănă cu slăbiciunea. Ceva care avea chipul și sunetul celor două voci din întunericul dinainte și din întunericul de acum. Ceva care avea o legătură cu cele două cuvinte. Ceva care putea să mute și munții. Ceva care l-ar fi scos din întuneric. Ceva care exista doar în lumină.

A citit cândva, demult, o poveste. I-a plăcut din cale-afară. Doi băieți orfani care au crescut împreună. Eternul masculin și eternul feminin. Asceza și senzorialul. Mintea și inima. Spiritul și materia. El a crezut că le-a îmbinat perfect pe amândouă, așa cum le-a înțeles. Dar acum, aici, din beznă, unul dintre băieții din poveste, îi spune cu vocea lui Paul:

Dar, Narziss, oare cum ai să mori tu, căci tu n-ai mamă… fără mamă nu se poate iubi… fără mamă nu se poate muri…