Deși m-am ținut cât am putut deoparte, știind că autorul habar nu are de interpretarea surselor antice (susținea de pildă pe FB că de la Cezar nu înțelegi nimic despre ce sunt gallii, relația lor cu celții, ș.a.m.d., deși chiar din primul paragraf al Comentariilor apar sumedenie de informații relevante și destul de clare), m-a mâncat și pe mine în cur să deschid cartea „lingvistului” Dan Alexe preț de un sfert de ceas (mai mult nu merită, cum nu merită nici să dai bani pe ea, ceea ce nici nu am făcut).
Ce îmi sare în ochi, p. 61, subliniat cu italic chiar de autor: „albaneza nu prezintă nici o urmă de contact antic cu greaca veche”. Normal că e subliniat, fiind argument esențial în construcția autorului că albanezii ar fi daci cu o spoială de cultură romană, care părăsesc Dacia împreună cu legiunile și administrația romană, o ard apoi niscaiva secole alături de populația puternic romanizată de la sud de Dunăre și de slavi încât româna, albaneza și bulgaro-macedoneana devin „surori”, apoi își iau tălpășița și merg să se așeze la plajă la Marea Adriatică (în sens total contrar față de românii derivați din puternicii ăia romanizați, care merg în nord, la munte, la schi în Carpați, până în Maramureș). În carte, aceeași idee mai apare în câteva locuri, ceva mai puțin absolută ca exprimare (ex. „Absența cvasi-totală în limba albanezilor a unor împrumuturi din greaca veche”, p. 72).
Mă uit în șubțirica bibliografie a autorului (4 pagini jumate, că doar subiectul cărții e unul simpluț, îl rezolvi pac pac din două trei căutări pe internet) și văd un singur titlu pertinent special pentru problemă, Thumb, Albert, ,,Altgriechische Elemente des Albanesischen”, Indogermanische Forschungen 26, 1909, vreo două-trei dicționare etimologice ale albanezei, și încă o lucrare generală, ce poate conține informații de interes, Orel, Vladimir, A concise historical grammar of the Albanian language: reconstruction of Proto-Albanian, Brill, Leiden-Boston-Kăln, 2000.
Mă duc la Thumb și la Orel (p. 258-260) și ce să văd, câteva zeci de împrumuturi și cuvinte înrudite (circa 70, cam câte sunt și cele dintre română și albaneză) și concluzii privitoare la înrudirile dintre dialectele ilire și cele grecești.
Intrigat, zic să mă uit și la ceva mai recent și dau, printre alții cu opinii similare, peste Martin E. Huld, Basic Albanian Etymologies, Slavica Press, 1984 (carte bazată pe teza sa de doctorat susținută în 1979) și Accentual Stratification of Ancient Greek Loanwords in Albanian, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung 99, 1986, pp. 245-253 (o reflecție și mai profundă asupra părții din teză privind relația albanezei cu greaca veche). Dacă vreți să știți cine e Martin E. Huld, ei bine a ajuns ditamai profesorul la California State University, specialist în indo-europenistică, nu „scriitor, lingvist, cineast şi journalist”, adică de toate și nimic, ca alții. Și nici nu cred că cineva sănătos la minte l-ar putea considera influențat de ideologia naționalistă română, argumentul principal al lui Alexe să arunce la gunoi tot ce nu-i convine din opera unor lingviști și istorici români reputați precum Al. Rosetti, Al. Graur, I.I. Russu și alții.
Care sunt concluziile lui din articolul din 1986 (plecând de la observații făcute nu doar de Thumb, dar și de alți eminenți cercetători ai albanezei, precum Norbert Jokl sau Ekrem Cabej)?
– „un număr mic de împrumuturi din lexicul albanez nu doar că sunt de origine greacă, dar sunt la fel sau încă și mai vechi decât abundentul strat romanic” (p. 245, rezumatul a ce spune Thumb);
– „Prezența în albaneză a împrumuturilor din dialectele antice vest-grecești denotă că în antichitatea clasică, precursorii albanezilor formau un trib la nord și la vest de greci. Această populație probabil că ar fi intrat în categoria „ilirilor” la autorii clasici.” (p. 246, pe baza observațiilor lui Jokl și Cabej);
– „Dialectul grec de unde sunt împrumutate aceste forme nu are atestări literare ori epigrafice semnificative, dar poate fi numit „Macedonean” în sensul în care era alăturat idiomului nativ al populației vorbitoare de greacă din regatul argead [al Macedoniei antice]”; „Este foarte probabil că cel puțin una dintre limbile non-grecești din Macedonia antică a fost fie strămoașa albanezei sau ruda ei foarte apropiată” (p. 247, 249, despre un prim set de împrumuturi grecești și despre ce ne spune accentuarea cuvintelor în albaneză);
– „Presupun că termenii agrari din greacă aparținând dialectului dorian moale au ajuns la triburile balcanice a căror limbă este strămoașa albanezei ca urmare a contactelor comerciale dintre ei și colonii grecești precum Apollonia și Epidamnus, intermediate de vorbitorii unei limbi cu accent pe antepenultima silabă, membri ai triburilor de pe coasta Adriaticei”. (p. 252, despre un al doilea set de împrumuturi grecești).
Deci, ca să vezi, în albaneza modernă încă mai există și împrumuturi din greaca veche, și cuvinte înrudite, care se apropie ca număr de cuvintele înrudite ce leagă albaneza modernă de româna modernă, invalidând cu totul premisa pe care se construiește teza secundară a lui Alexe că albanezii sunt daci refugiați la sud de Dunăre după retragerea aureliană (o elucubrație și de fapt o reîncălzire a unei ciorbe deja servite de lingvistul bulgar Vladimir Georgiev, susținător al ideii că sunt prea puține împrumuturile antice grecești în albaneză, dar care atenție, vorbea de descendența proto-albanezei din daco-misiană în mileniul al II-lea î.e.n.!; culmea, Alexe nu îl pune în bibliografie pe Georgiev!).
Nu înseamnă neapărat că teza principală privindu-i pe români este invalidată. Teoretic este posibil ca strămoșii albanezilor să fi trăit pe lângă macedonenii antici, iar niște populație romanică ce trăia la rândul ei prin zonă să fi venit la nord de Dunăre în cele din urmă.
Practic, însă, sunt convins că și în susținerea tezei principale autorul se folosește tot de argumente în mod evident false, bătându-și joc de orice urmă de onestitate și rigoare academică (cum Dumnezeu să scrii fix invers în textul tău decât cărțile pe care le treci în bibliografie, chipurile ca susținându-ți ideile? Cum Dumnezeu să ai o documentare atât de sumară?), repetând deja reaua credință și diletantismul pe care le descoperisem deja mai înainte în discuția despre Cezar și galli.
Dar gata, sfertul de oră pentru țeapa publicistică a lui Alexe s-a transformat în trei ore de documentare și de redactare a textului acesta. Probabil că de două ori mai mult decât i-au trebuit lui Alexe ca să ajungă la premisa eronată exprimată emfatic la p. 61.
Să părăsim dar minciunile sfruntate, impostura și setea de arginți obținuți ușor de la amatorii de senzațional istoric și să ne întoarcem la treburi mai folositoare.
