Aş vedea actualele proteste ale transportatorilor şi fermierilor din două perspective. Una este legată de provocările de comunicare pentru liderii guvernamentali, cărora aceştia nu au reuşit să le facă faţă, neînvăţând mai nimic din experienţele anterioare cu mişcările de stradă. Cea de-a doua perspectivă se referă la gradul de succes al protestelor, făcând apel la cunoscuta măsurătoare a lui Charles Tilly, care ajută într-o anumită măsură şi la aflarea gradului de maturizare a acestor forme de participare civică în România.
Din prima perspectivă, cea a comunicării, este cel puţin surprinzător cum, după 34 de ani de democraţie şi câteva valuri serioase de proteste, liderii la cel mai înalt nivel nu au învăţat lecţii simple de comunicare de criză.
Comunicarea primului-ministru pe această temă s-a rezumat la o frază împiedicată, pe care ştia că trebuia să o bifeze într-o comunicare corectă, dar pe care nu a reuşit să o transmită cu succes, nefiind deloc convingător. Astfel, el a repetat, în fiecare luare de poziţie, din 15 ianuarie încoace, că „protestele sunt îndreptăţite”. Dar faptul că a spus-o defensiv, ca şi cum nu ar fi recunoscut încă de la început legitimitatea lor, face ca această frază să nu fie tocmai credibilă. În plus, calificarea protestatarilor ca „instigatori”, de către ministrul Agriculturii, a pus capac pe partea de comunicare, chiar dacă ceva mai târziu şi-a recunoscut greşeala.
Apoi, între începutul protestelor şi asumarea unei linii de mesaj pe acest subiect (probabil pe linie de partid şi pe linie guvernamentală) a fost un gol de comunicare de câteva zile, în care s-a făcut loc speculaţiilor ce au asociat mişcările cu o anumită zonă politică. Ar fi trebuit să se ştie până la acest moment că asocierea protestelor, fie ele spontane sau organizate, cu un leadership politic nu este un avantaj în comunicarea guvernamentală. Se pare că protestatarii s-au disociat de politic, s-au disociat într-o oarecare măsură, şi de lideri de conjunctură şi s-au disociat (sau nu s-au asociat) şi de organizaţiile sindicale, care nu şi-au asumat aceste proteste, dar care au preluat, pe parcurs din revendicări, vrând să capitalizeze.
Dacă la nivel guvernamental, comunicarea a eşuat, cel care pare că a punctat la acest capitol, cel puţin până în prezent, a fost primarul Nicuşor Dan. A fost primul care a spus convingător că protestele sunt legitime şi că, dacă i s-ar solicita, ar aproba fără ezitare desfăşurarea lor în capitală. Şi a fost credibil. Chiar dacă, în mod colateral, şi primarul a vrut să capitalizeze, pe linie de comunicare, s-a poziţionat corect şi la timp.
În ceea ce priveşte protestele actuale, tratate din perspectiva succesului şi gradului de maturizare, acestea par a fi unele dintre cele mai de succes de după 1989 şi cu grad ridicat de maturizare.
Celebra măsurătoare a protestelor a lui Charles Tilly spune că protestele (mai ales cele spontane) sunt de succes dacă îndeplinesc cel puţin patru condiţii – condiţiile WUNC – W (Worthiness): legitimitate, credibilitate; U (Unity) – revendicări comune; N (Number): un număr suficient de mare, cât să poată fi considerate reprezentative; C (Commitment): angajamentul şi capacitatea de a crea o campanie susţinută şi de a transforma protestul într-o mişcare socială. Pare că cele patru condiţii ale lui Tilly sunt îndeplinite, protestatarii fiind încă de la început credibili prin claritatea revendicărilor lor comune (W şi U). În privinţa numărului lor, nu se poate spune că a fost unul semnificativ, dar faptul că ei reprezintă anumite categorii profesionale specifice şi că protestele s-au manifestat şi se manifestă şi în zona Bucureşti şi în alte zone din ţară reprezintă elemente suficiente, pentru a crea impresia de reprezentativitate (N). În privinţa celui de-al patrulea indicator, este de văzut în ce măsură angajamentul şi capacitatea de a crea o campanie susţinută se va menţine, catalogarea actualelor mişcări de protest ca fiind de succes urmând să fie validată în timp.
Fără a discuta aici legitimitatea revendicărilor celor două categorii de protestatari, ce se poate observa până acum este că ele se dovedesc a fi mişcări mature, asemănătoare valului de proteste din 2017-2019 (anticorupţie) şi al celui din 2023 (al profesorilor), prin faptul că nu sunt reactive şi emoţionale, ci pro-active şi raţionale.
O altă observaţie: ca de fiecare dată, s-a încercat capitalizarea protestelor de către zona politică, mediatică sau sindicală. Disocierea protestatarilor de zona sindicală sau, mai degrabă, invers, refuzul organizaţiilor sindicale de a prelua revendicările protestatarilor spune multe despre relaţia dintre sindicalismul organizat şi incapacitatea acestuia de a asigura o reprezentare reală intereselor profesionale la firul ierbii. Incapacitate observată în mai toate ramurile de activitate care sunt organizate sindical şi care se explică, cel mai probabil, prin gradul rudimentar de democratizare al acestora, dar şi printr-un leadership, adesea cu agendă proprie.
