Lumina asta îmi creează confuzii. Nu știu de unde vine. Drept e că nici nu știu prea bine unde sunt. În clar-obscurul acestui loc în care habar n-am cum am ajuns, nu disting foarte bine formele astea care se dezlipesc din ceață. Însă sunetele… Sunt atâtea zgomote. Seamănă cu cele pe care le auzeam înainte, doar că acum îmi sparg timpanul. Îmi este frică. Și frig. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Era întuneric și cald și de undeva, nu foarte departe, venea vocea care mă liniștea de fiecare dată, acoperind zgomotele. Acum zgomotele sunt mult mai aproape. De unde știu care e vocea? De unde știu ce e vocea? Cum se ridică deasupra zgomotelor și le îmblânzește? Oare pentru că vine odată cu mirosul de lapte? Și de îmbrățișare. De cald și de proaspăt. De fericire. De mamă. Încă un cuvânt care nu știu de unde mi-a venit. Sau poate e un gând. Sunt atât de obosită! Am descoperit trei cuvinte. Sau trei gânduri. Oare se cheamă că gândesc? De unde știu asta? De unde știu asta când încă nu știu prea bine ce spune vocea? Dar spune atât de bine! Și îmblânzește zgomotele. Nici ea nu cred că înțelege prea bine ce spun eu. Dar atunci când plâng, vine aproape și îmi gâdilă nările cu aromele primului întuneric cald și bun, unde nimic nu mă atingea. Cred că am obosit cam tare de la acțiunea asta care se cheamă că gândesc, dar nu sunt foarte sigură. Cogito, ergo… Ce idioțenie! Ce m-o fi apucat? Mai bine plâng puțin acum, ca să chem vocea. Și apoi o să dorm. Poate mai visez cuvinte.
*
Unu, doi, trei. Trei bare de o culoare indecisă traversează camera prin fața ochilor mei. După ce că și așa aveam probleme cu vederea, acum nu mai înțeleg nimic. Ce dracu` e obiectul ăsta cu bare care mă împiedică să văd? Ia te uită! Am descoperit un cuvânt nou. Dracu. Urât! Nu, nu cred că ar trebui să știu deja ce e urât. Așadar, ce dracu` e ăsta? Și cine l-a pus în fața ochilor mei? Ai jura că trec prin schimbări hormonale. Aoleu, ce aia a mă-sii mai e și asta? De unde mi-a venit? Și aia a mă-sii. Parcă e mai urât decât dracu. Ce oi fi putut să visez azi-noapte? Sunt asediată de cuvinte și o nervozitate care nu pricep de unde vine. De fapt, știu de unde vine. De la nenorocitul de obiect cu bare de culoare indecisă. Pentru ăsta de ce n-oi fi visat cuvântul azi-noapte? Că altminteri am învățat toate porcăriile. ”N-o să se aleagă nimic de capul meu. Câinii o să mă mănânce.” Aoleu, din nou. Că mi-am amintit. Asta sună ca o altă voce pe care am auzit-o recent. Că am uitat să vă spun. Au început să se înmulțească. Asta e neplăcută. Mă calcă pe nervi. Da, pe nervi. Așa am ajuns nervoasă. Noroc că a venit cealaltă voce. Cea care alină. ”Elenuș, Ilenuș, Lenuș… avea o băbușcă/Trei pui de rățușcă/Țușcă albă, țușcă sură/Nu mai tac din gură… Țușcă mică… Lenuș.”
*
Am mai auzit o voce. E altfel, dar altfel de tot decât celelalte două. Sună ca un bariton. (Aoleu, iar am visat prostii!) Adică, nu știu cum să spun, e ca atunci când vocea care alină mă pune în pat (pat! – pat se numește nenorocirea cu bare de culoare indecisă) și totul e foarte stabil în jur. Dar și amuzant. Ca atunci când te gâdilă cineva. ”Băi, Țăndărică!” Țăndărică seamănă cu fetiță, dar nu cred că mă cheamă așa. Ce s-a întâmplat cu Lenuș? Sau baremi cu Țușcă? Cred că asta e vocea de clovn. Ha! Mi-a zis ”păpușică”! După ce o să cresc și o să descopăr feminismul, o să-i amintesc că a spus tâmpenia asta. Hait! Iar vorbesc aiurea. Ar trebui să nu mai dorm. Să fiu vigilentă. Să nu mă mai trezesc că-mi năzăresc tot felul de cuvinte și gânduri. Nu cred că sunt de așa de mult timp pe aici. Ar trebui să mă distrez și să mă simt bine. Presimt că voi avea tot restul vieții să fac și invers. Acum vocea de bariton sau clovn, atunci când se joacă cu mine, se apropie. Mă ia în brațe și mă aruncă. Sus, sus, sus de tot. Ah, știu. Asta știu cu certitudine și precis n-am visat. Zbor. Zbor din nou. Asta era. Nu știam ce lipsește. Vocea-mama care alină se ridică pe vârfuri și se gâtuie de spaimă. Dar nu înțelege. Chiar nu înțelege. Târâtul e pentru omizi. Eu sunt un fluture. Doamne, cât de bine e să zbor! Din nou. Vocea-cred-că-tata mârâie mai scăzut ca de obicei, coboară într-o pivniță rece și mă lasă jos. De ce? De ce? DE CE?
*
Încep să devin și eu o voce. Vreau să-i ajut pe nătărăii ăștia să înțeleagă. De ce trebuie să fie atât de complicat? De ce avem nevoie de cuvinte?
”Ta ta ta ta…”
”Zi, mă, MAMA!”
”Taaa-taaa…” Tii, ce frumos cânt!
”MAMA!”
”TATA!”
”Of…”
*
Am reușit. Am mers. Agățată de degetele lungi ale Vocii-mama cu cârliguțele mele dolofane. Cine o fi inventat mersul? E ceva mai acceptabil decât târâtul, dar nu se compară cu zborul. Vocea-cred-că-tata, despre care acum știu precis că e Vocea-tata, e mai absentă. Vine odată cu zborul, dar mai rar. ”Ți, ți, ți”. Iar se clovnărește. Mi-ar fi plăcut mai mult să zburăm. Mă mai ia uneori pe umeri și e hazliu așa. Cică e o chestie care se cheamă cal. ”Dii, calule, dii!”, îl îndemn pe Vocea-tata și el merge mai repede. Nu știu de ce, dar mi-e teamă că o să mă scape. Asta nu se întâmpla niciodată atunci când zburam. În plus, acum e mai plictisit. De cele mai multe ori n-are chef nici de zbor, nici de cal. Dar e Vocea-tata. E stânca mea. Sau ar trebui să fie.
*
Încă o voce. Tot apar una după alta. De fapt, cred că am mai auzit vocea asta înainte. Tremură ca privirea mea în primele zile, când nu reușea să se așeze pe forme. Așa și vocea de acum, nu poate să se așeze pe cuvinte. Șovăie și șovăie și le desenează cu greu. Vocea-tata se răstește la el. E o voce-el, așa e. O voce-el care a petrecut mult timp pe aici, în locul ăsta în care eu de-abia am venit. Cred că știe cuvintele de atât amar de vreme, că a început să le uite deja. Normal că Vocea-tata se răstește la el. Vocea-tata este stânca mea și, ca orice stâncă ce se respectă, nu primește nici un val fără să-l spargă. Sunt un ghem de gânduri și cuvinte născute în vis și mă uit când la unul, când la celălalt. Vocea-care-tremură vrea să mă țină în brațe. Vocea-tata îi spune răstit ”Ești bătrân și umpli copilul de microbi. Îl îmbolnăvești.” Bătrâna Voce-care-tremură se oprește din drum și îl privește în ochi: ”Ești un ticălos.” Tresar uimită, pentru că articulează cuvintele apăsat și încet, fără să tremure. Apoi iese din cameră. Vocea-tata, stânca mea se întoarce pe călcâie și iese la rândul lui. Am nevoie de Vocea-mama. Am nevoie de mama. Plâng încetișor.
*
Nu știu care a fost ziua în care vocile au prins chip. Mama, frumoasă ca vocea, ca visele mele bune, ca mirosul de lapte și primăvară. De pământ proaspăt cosit. De zambile și violete. De cald și de fericire. Tata, un bărbat subțire și înalt, o stâncă ascuțită care se joacă cu mine, dar se plictisește repede. Mă uit înapoi la vocea mea de atunci și știu că am pus-o să vorbească cu vocea mea de acum. Vocile se schimbă, asemenea chipurilor, odată cu vârsta. Și totuși, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Mama a rămas întotdeauna în primăvară, acoperită doar de mirosul de tuberoze al toamnei în care am pierdut-o. Tata a continuat să meargă cu mine până a intrat în Labirint. Sau poate am fost tot timpul în Labirint, ținându-ne de mână. Cât am putut să-mi amintesc din tot ce s-a petrecut încă din primele noastre clipe în poarta Labirintului, până la primul cot? Cât am păstrat din semiîntunericul de atunci? Încerc să prind capătul ghemului, firul care mă întoarce înapoi, firul care să mă ajute să găsesc ieșirea. Am deja un an. Sau poate doi. Mă rostogolesc din pătuțul la care grătarul de lemn a fost dat jos către patul uriaș (sau care poate doar mi se părea uriaș) al părinților mei din sufrageria casei așezată exact acolo unde strada face un cot și se îneacă în alta. Mă uit spre soba de teracotă, pe care acum o văd clar și știu că e o sobă (”arș! Nu pune mâna. Arde.”). Cred că am visat ceva, dar nu mai țin minte ce. Mă uit în jur și nu reușesc să mă dumiresc dacă mai sunt încă în vis sau m-am întors în casa veche așezată exact acolo unde strada face un cot. Este prima mea amintire concretă despre mine cea care sunt. Dar această amintire concretă este despre neclaritatea propriei mele imagini, despre linia fragilă dintre a fi sau aproape fi. Sau aproape nu mai fi. Și știu atunci că aproape am crescut.
