„Asia (respectiv America) Express” e un format sau program televizionistic internațional (realitișou), o distracție de popularitate maximală, așadar despre care a auzit cam toată lumea. În concurs, grupuri de cupluri și duete omenești, mai tinere sau mature, din două generații familiale sau amici din foarte apropiate promoții școlare/aniversare, se întrec în vederea câștigării unui premiu în bani. Sume care variază de la o țară/televiziune la alta, funcție de standardul economic al anului (țări/rețele media bogate punând la bătaie o sumă valutară din 6 cifre, medienele, sărăcuțele, doar zeci de mii). Important e că participanții competitori sunt selectați fie dintre vedetele deja asociate, fie dintre rubedeniile sau relațiile unor inși/inse care se doresc ori doar „vor trebui” transformate-n celebrități.
Căci da, grație popularității, emisiunea care produce și difuzează șoul lansează și consacră cu certitudine. Drept pentru care nu suma de câștig final e cea care motivează feroce pe concurenți, cât mai ales mirajul escaladării pe eșafodajul de top al mondenităților și vedetismelor actuale. Dovadă e faptul că temeraritatea aventurii le e adesea limitată, aterizarea în culturi/civilizații nefamiliare pică brusc și șocant, ignoranța/nepregătirea fiindu-le exemplară. Dar participarea în sine asigură surmontarea oricărui handicap, substituirea a 100 de ani de educație ori intensă școală a vieții, inițierea și maturizarea consensual forțată, trecerea cu brio a ritului de remodelare profitabilă oricărui corporatism. Cu cât participanții rezistă mai mult pe traseul acestei formatări, cu-atât mai mult își asigură admiteri ulterioare printre reflectoare și scene, astfel dobândind popularitate, succes social, profesional, existențial.
Cu alte cuvinte, nu atât titlul de campion național sau premiul financiar ci mai ales aparițiile televizate care te fac star sunt, de fapt, Eldoradoul mental, emoțional, social. Scopul egalizează întrucâtva cu viața veșnică a religioșilor (asta deoarece concursul implică mult efort, concentrare, renunțare, disciplină, stăpânire de sine, umilință), egalizează cu împlinirea și succesul în viață proprii oricărui profan (competiția producând asumarea disponibilității de a obține o dezinhibare până la inhibarea aproape oricărei temeri și scrupul). Doar că eroii de monitor sau ecran se supun heracleicelor munci, disconforturi și dezlimitări doar preț de câteva zile-ntr-o lună (în alte jocuri teve, chiar mai puțin), în vreme ce religioșii „de performanță” își chinuie trupul, mintea și simțurile constant, preț de ani și decenii bune.
Oricum, acești concurenți profani ai luminii reflectoarelor, chitiți pe a „cuceri lumea” în ce-are ea mai lumesc, „oameni normali” (mulți tinerei destul de comuni, de cultură medie sau măruntă rău), nu conștientizează banalitatea sau universalitatea trăirilor și transformărilor lor, nici consecințele sau arhetipurile egal primare și finale ale experienței cercate. Însă absolut toți devenind în stare să mărturisească lucruri de genul: abia acum simt că trăiesc, abia acum am înțeles viața, m-am maturizat colosal, mi-am depășit orice limite, am ieșit din zona de confort personal și m-am simțit extraordinar, oamenii pe care i-am întâlnit (sau concursul/experiența asta) mi-au schimbat viața. Fraze sau sloganuri cu mai mult sau mai puțin subînțeles, mai vagi sau mai clare și ponderale, simpliste ori cu reverberații doar de ei (ne)știute, însă trădând senzația de amplificare a cunoașterii de sine, a înțelegerii lumii și vieții, a ridicării-n nivel de comprehensiune mentală și etică, a împuternicirii vitaliste.
Dificultățile jocurilor impuse de concursul telegenic egal caricaturizează și ornamentează primitivele „ritualuri de trecere”, riturile de separare, inițiere și integrare, probele de maturitate, încercările dure prin care societățile tradiționaliste își transformau băieții-n bărbați și fetițele-n fete măritabile/femei reproductive. Premiul integrării în socialul superior/adult constituind miză suficientă pentru a rezista și înfrânge obstacolele, umilința, suferința sau anduranțele impuse de grup. Însă mai mult decât atât, astăzi, prin instrumentul difuzării și impresionării la nivel de interes popular, jocurile de descoperire și de demonstrare a puterii/valorii lansează ori consacră și noi/viitori/potențiali idoli și lideri, vedete de faimă și model, influensări ai moravurilor, idealurilor, modelor și consumismelor viitoarelor generații. Iată de ce ritualul „de trecere” al acestor concursuri-jocuri nu e unul țintind simpla, obșteasca maturizare (în vederea integrării sociale de tip comun, chiar dacă obține un standard superior de maturizare a participanților). Aici e și un ritual de-a dreptul politic, de împunternicire în sensul prestării competente a sarcinii de motivare, mobilizare și influențare ulterioară a maselor de consumatori (la care e reductibilă o mare parte a națiunii).
Într-o oarecare măsură, exact ca toate celelalte jocuri, emisiuni și concursuri de supraviețuire, „Asia/America Express” face divertisment și din ceva care seamănă cu truda și chinul atât de intens promovate și-atât de des ratate ale tuturor Sistemelor Educaționale ale lumii, ale Psihologiilor savante, ba chiar și ale tuturor religiilor venerabile de pe mapamond. Și-anume scoaterea omului din obiceiurile primare și dependențele dobândite („demnitățile” vieții de-a gata, ale confortului și hranei obișnuite sunt blocaje și limitări), ca și din egoismul său mamiferic, înmuierea tuturor capriciilor, zgrumțurozităților temperamentale și caracteriale, minimalizarea sau eliminarea mofturilor și repulsiilor obișnuite, așadar eliberarea sau emanciparea individului față de sine și ceilalți. Dar și obediența față de un sistem adresat absolut tuturor, însă care-i răsplătește darnic numai pe cei care-i promovează propriile produse și valori, pe cei pe care sistemul i-a probat dur și i-a înzestrat ritualic și ceremonios pentru a-i servi drept modele, promotori, executanți, lideri.
La concret, unul din primele obstacole care se impun concurenților a fi trecute este exersarea umilinței (cea de-a cerși, de a ruga străinii să le ofere milostenie la capitolele hrană, cazare, transport, costuri sau bani indirecți). Desigur, respectivii localnici își fac pomană, aici însă acționând automat favorabil și prezența camerelor de luat vederi, pe de o parte ele inhibând manifestarea răutății sau zgârceniei, pe de alta suscitând vanitatea localnicilor de a fi filmați și a apărea pe-undeva pe la vreun post teve, ba chiar și fudulia contactului cu cineștie ce vedete de pe rețele de socializare, ca și a acumulării de eveniment cu care se vor fi lăudat vicinal. Concurenții suferă abia la început pentru detronarea așazisei demnități sau vanități proprii. Pe parcursul filmărilor de realitișou ei își exersează disponibilitatea de a se milogi, de-a cere/ruga/îmbuna, de-a convinge sau cumpăra (simbolic și imaterial) pe localnicii acostați. Mai devreme sau mai târziu ei devin artiști în arta manipulării, pretenția de a fi dăruiți și furia în cazul refuzurilor ajungând noua față a egoismului și interesului agresiv, disimulările sau vicleniile ajungând armament și stil tot mai spontan, nonșalant. Simțurile etice ale jenei, reținerii și penibilului se fărâmă și evaporă, supunerea la reguli și executarea de porunci numite misiuni devine unicul dumnezeu, scop și sens propriu, în vederea atingerii și satisfacerii Sale aproape orice mijloc e căutat și asumat necritic, umilința sau șiretenia încununate de succes imediat îi fac pe concurenți să jubileze.
Ei văd și știu că urmând toate tiranicele reguli impuse obțin beneficii peste beneficii. Așa că admit să alerge nebun, să pape porcării, să doarmă prost și oriunde (chiar dacă dezirabile sunt autosacrificiul și dăruirea necondiționată a străinilor în profitul tău). Senzorial, arderea de grăsimi, tonifierea musculară, energia și adrenalina întârzierii sau suspendării temporare a meselor regulate, urmate de imensa satisfacție a hranei de bună pomană și a somnului exact la timpul ultimului moment, se coalizează pentru a sugera minții prinderea de picior a unui nou dumnezeu. Exaltarea de după cazne și munci (oricât de ridicole sau absurde, însă niciodată comentate altfel decât laudativ), este similară ca efect psihic cu extazului religioșilor după penitență.
Dacă religioșii obțin smerenia doar în intimitate, taină, fără convingătoare și trainice dovezi (de aceea și obținând-o foarte greu), de data asta, în șoul laic, smerenia se deprinde rapid. Și totodată crește în „intensitatea” instrumentală pe măsură ce crește și voracitatea angajamentului/ambiției egocentrice a fiecărui concurent. Așa o mortificare și concentrare avidă pe Scop nu obțin decât fanaticii care cred convinși (adică știu precis) că Împărăția de 1000 de Ani ori Venirea Secundă vor avea loc chiar foarte curând, în timpul propriei biografii. Jocul televizionistic de aparent divertisment imită, reproduce, caricatural desigur, Visul fiecărui mare visător. Căci, bolnav și dependent de parvenire, de extensiune egofilă, de supraviețuire contrară absolut oricărui bunsimț ori știință, captat de ideea ultimilor dintre oameni de a ajunge grație tenacității credinței chiar cei dintâi, insul (mai ales acela european) nu se poate mulțumi cu o viață modestă, nu poate renunța la ambiții sau parvenitism, nu poate să-și ucidă cea mai vastă și rafinată dintre lăcomii.
Din șoul acestui concurs având surogatul de „viață eternă” (sau măcar foarte suculentă, cât-o fi să fie) ca premiu, sacrul teoretic se deghizează-n profanul cât se poate de materialist, comercialist și consumist actual. Dar totodată se și ranversează, deoarece „Experiența”, „transformarea interioară” sau „conversia” la care asistăm pe ecrane nu se face înspre exteriorul (transcenderea) personalității individuale (ca printre practicanții discreți ai religiei în propriile-i litere), ci amplifică același instinct primar al individualismului, rapacității, ambiției, având ca scop o întronizare strict egofilă. Vreau să fiu „cel mai bun” pentru mine (nicidecum pentru Dumnezeu ori pentru semeni, cum zice/crede/face credinciosul, ascetul, sfântul). Concursul de șou teve nu este unul de rafinare în sens spiritual, ci unul de augmentare a vanității, a grijii față de câștigul și confortul egocentric, a obținerii venerației și simpatiilor populare. Așa se face că mai oricărei tinere actuale nu-i mai ajunge nicidecum iubirea cuiva, Unuia, ori a familiei proprii (și cam niciodată „iubirea lui Dumnezeu”), ci chinuită rău e doar de aspirația de a deveni divă (=zeiță) publică.
Prin conceperea, organizarea, producerea și prezentarea publică a acestor tipuri de „jocuri”/concursuri/șouri realiste, canalele de televiziune oferă spectatorilor (de număr/reiting tot mai numeros) un mare divertisment. Vulgar zis: circ pe pâine. Academic spus: emoții și senzații surprinzătoare, adrenalină împărtășită, trăită ieftin/comod și spontan. Șoul teve e un consum psihosenzorial și cultural de masă, mai degrabă asociat cu consumismul mercantil-materialist (pe care-l vânează reclamele și nenumăratele produse comericale sugerate de către programul audiovizual însuși). Însă pentru cine-l produce și oferă, e investiție cu bătaie adâncă și lungă.
Observând mai sus trudele, caznele, umilințele și obstacolele surprinzătoare pe care concurenții sunt obligați să le îndure și surmonteze cu succes, am pomenit mereu de structurile socioculturale vechi și primitive, cu-ale lor dure „rituri de inițiere”, de „trecere”, de maturizare și integrare în socialul adult. Acolo însă era și rămâne vorba despre probe sau teste de care socialul în integralitatea și în normalitatea sa, în vederea supraviețuirii și prosperității ca întreg, avea neapărată nevoie. Calitatea umană adultă pe care se putea bizui comunitatea era consimțită ca atare de absolut toți membri săi, adolescenții trecuți prin „focul și sabia” încercărilor integrative doar deveneau „normali”, urmând la rândul lor să performeze aceleași dure probe asupra tuturor descendenților, întreaga comunitate „lucrând” transgenerațional la formarea și integrarea membrilor în vederea unei bine bio-psiho-social și cultural valabil pentru lumea lor. În formele contemporane de distracție pentru vulg (în cadrul cărora largul societății consumatoare de teve obține amuzament angro/brut), povestea se schimbă ori diferă într-un punct radical.
Aici, „inocenții și tinerii” participanți vor deveni nu doar premianți de-un sezon, ci vedete sociale de excepție, imitabile alalong, nefiind vorba de un Bine obștesc, unanim, atotincluziv, ci un bine privat și foarte selectiv. Unul valabil doar pentru anumite segmente ale socialului, și-anume cel al consumatorilor excepționali, tot mai bogați, tot mai achizitivi/dependenți de șoping, tot mai angrenați în producerea și cheltuirea-„distrugere” a banului, tot mai ahtiați după câștig și achiziție/consum de bunuri de tot mai înalt preț. „Societatea” din spatele acestor „distracții pentru toți” și câștiguri doar pentru unii/puțini este doar un concern, o corporație, având în vârful piramidei proprii ceea ce legendar se numește Vițel de Aur. Finanțând/producând și oferind tuturor un asemenea șou, respectivul concern corporatist obține, pentru sine, deplina racolare, achiziționare, subordonare, integrare și utilizare a concurenților participanți în chiar structurile sale. Structuri de putere și de influențare a mulțimilor în același scop (sociopolitic și mercantil) pe care ea însăși îl deține, îl urmărește sistematic și-l joacă: cel ținând strict de economia și politica comercial-mercantilă și financiară (de-altminteri proprie oricărei corporații de aviditate tot mai accelerată). Iar singura morală pe care participanții o deprind, și care se impune celor care-și asigură banii și celebritatea prin obediență totală, este satisfacerea absolut oricăror ordine din partea bosului-comanditar. Starurile televiziunilor de popularitate sunt de fapt niște performeri comerciali, racolați și subordonați, prin premiere și promovare, tocmai întru susținerea industriei pe care-o dezvoltă concernul, patronul.
