Adăposturi și aziluri …

 

Fără intenții cinice, constat că întregul circ politico-mediatic provocat de ceea ce se știa în fapt despre starea și funcționarea lăcașurilor pentru bătrâni, amintește de situația de acum mai bine de un deceniu când luați în vizor au fost câinii, patrupezi întâi, apoi bipezii. 

Maidanezii capitalei în primul rând, numeroși într-adevăr, vinovați pentru fertilitatea lor debordantă au fost incluși în programul de sterilizare cu ajutorul unor dubioase organizații de tip „Cuțu, cuțu”, pe bani publici, rezultatul fiind cel puțin bizar căci de cât deveneau mai sterpi de atât fătau mai mult. Adăposturile au fost de asemenea verificate fără a se ajunge la vreun rezultat vizibil, tot pe bani din primării, deci publici. S-a instituit obligativitatea purtării botniței, de către patrupede desigur, ceea ce a dus la imagini hilare: bătrâni posesori de câini cu talie minoră, chiar minimă își plimbau colegii de apartament purtând botnițe imense (mici nu se găseau nici atunci) amintind prin nepotrivire de culesul viei din romanul lui Zaharia Stancu. Apoi caniniada națională a intrat în uitare. 

 Observăm că între adăposturile canine și unele aziluri pentru bătrâni nu sunt mari deosebiri; evident locatarii diferă. Totuși se  remarcă unele  informări cel puțin dubioase, de sorginte mediatică, izul fiind clar politic. Deloc întâmplător  dacă în capitală s-a (re)descoperit un azil sordid, aproape instantaneu a apărut unul și în capitala culturală europeană. Probabil  nici unul nu stă bine, evident, dar e limpede că ambele așezări au primari eiusdem societatis, deci ar putea fi „împușcați” doi iepuri dintr-o dată. În rest, ciudat dar „vorbim” furtunos însă imaginea e una și aceeași ca în timpul conflictului din Transnistria. 

 Dacă în cazul patrupedelor vagabonde  nu s-a prea rezolvat nimic, anual continuând să moară câte un biped aflat la plimbare sau jogging, sau mai mulți, e tot mai evident că nici problema bătrânilor nu face excepție, existând chiar asemănări procedurale: după cum câinii au fost relocați dintr-un adăpost în altul tot așa și bătrânii au fost plimbați zi și noapte. Chiar dacă nu a existat vreun șef biped al departamentului canin, s-au cerut demisii și atunci; actualmente sunt ridicole cererile de demisii  nu pentru că n-ar fi justificate, ci  pentru că justițiarii clonțoși nu spun ce vor face în cazul că pun mâna pe posturile vacantate, fiind clar că asta își doresc, îndeplinind  rolul opoziției. 

Nefiind „de investigație”, nu pot să ofer decât câteva sugestii în favoarea bătrânilor. Cicero crede simplu: „Bătrânii au întâietate” în Despre îndatoriri. Tot el în frumoasa scriere Despre bătrânețe îndeamnă: „împotriva bătrâneții trebuie să luptăm  ca și cum  ar fi o boală”. De remarcat că dreptul roman obliga la îngrijirea bătrânilor, încă din Legea celor XII table pentru că „Bătrânețea în sine este un morb”. Bătrânii trebuie înțeleși întru căinarea  lor căci „toată lumea dorește să ajungă la bătrânețe, dar când a ajuns se plânge de ea”. Cât despre egoismul  senil trebuie să acceptăm că „nu este nimeni atât de bătrân  încât să nu mai dorească o zi măcar din  viață”. O vorbă îndeamnă să-ți cumperi bătrâni dacă nu ai (destui…). Deocamdată, la cele văzute, mai mult auzite de curând, s-ar zice complementar și realist „cine are prea mulți să-i extermine”. 

Regretabilă posibila asociere dintre adăpost și azil. În final o ironie… etimologică: asylum înseamnă loc inviolabil, loc de refugiu.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *