Bate și ți se va deschide, numai bate!
În funcție de unghiul din care le privim, ne putem vedea viețile ca pe o listă tot mai lungă de datorii care se cer imperios achitate. Este o perspectivă care lasă puțin loc vreunei „bucurii de a trăi”, în afara aceleia resimțite atunci când te achiți de una dintre aceste datorii. Și este, e drept, o bucurie mare, chiar dacă prin isprava ta nu micșorezi mai deloc grămada care-ți stă înaintea ochilor și în minte.
Păstrând proporțiile cuvenite, îmi pare că am înțeles acum, scriind, în ce constă afinitatea mea cea mai profundă cu SANDA GOLOPENȚIA, profesoara mea de lingvistică pragmatică de la Universitatea din București, pierdută din vedere la sfârșitul facultății, plecată în exilul american, în 1980, și reîntâlnită într-o vară, pe la jumătatea primului deceniu post-revoluționar, pe culoarul trenului București-Sighetul Marmației. Amândouă în drum spre Memorialul Sighet, unde ea venea în calitate de fiică a tatălui ei, Anton Golopenția, mort în anchetele Securității comuniste, în 1950, iar eu, în calitate de autoare a unei cărți despre „aceste Antigone ale culturii române și părinții lor de patrie uciși”, ca să reproduc titlul unei prelegeri/ articol scris de mine atunci.
Afinitatea aceasta de unghi de vedere este pesemne ceea ce mă face să nu absentez de la niciunul dintre evenimentele care au drept scop să aducă în atenția publicului cititor o lucrare a Sandei Golopenția, dar poate și să văd, în orice nouă lucrare a ei, oricât de îndepărtată ca tematică de domeniul meu „de interes”, un ecou al afinității respective.
Fiindcă, altminteri, nimic mai îndepărtat, în aparență, de preocupările mele curente decât această misterioasă, fascinantă culegere subtil alcătuită din texte științifice, aparent disparate tematic și metodologic, intitulată „Chemarea mâinilor negative”, apărută la tot atât de „subtil-elitista” editură Spandugino și lansată la Bookfest acum câteva zile. Și nimic mai îndepărtat de spiritul cărții decât atmosfera festivă, gălăgioasă, de hipodrom interbelic, a târgurilor de carte, unde vocile se întrepătrund, interferează, aparatele fac microfonie, privirile urmăresc nu numai noutățile etalate, ci și colecția de vară în moda feminină, figuri de scriitori, artiști, personalități cu care să faci selfie și de la care să iei autograf. Dar și aici e nevoie de precizarea: în aparență.
Fiindcă, tot doar în aparență, cărțile Sandei Golopenția sunt distante, sobre, austere, precise, impregnate de spiritul multidisciplinarității autoarei lor: etnologie, lingvistică, teatrologie, antropologie. E drept că ele cer concentrare, că trebuie, adică, să cobori sonorul tuturor device-urilor interioare și exterioare ca să le auzi. Că ai nevoie să rămâi cu urechea la pândă și după ce crezi că ai auzit tot. Că această receptare cu ecou prelung și repetat îți este cumva impusă chiar de titlu. Care de fiecare dată, trimite spre tine o nouă încărcătură semantică, o nouă sugestie, sau pur și simplu te intrigă și te obligă să le răsfoiești măcar, pentru a te dumiri la ce se referă: „Vămile grave”, „Fluviul Alfeu, sau despre exil și întoarcere”, „Rapsodia epistolară”, „Learn to sing, my mother said”, „Intermemoria”, „Marele Proiect”, „ Ultima carte”, „Viața noastră cea de toate zilele”, „Mitul pagubei”.
Deși unele dintre ele sunt clare, denotative și afli fără să le deschizi dacă te interesează sau nu. „Perspective noi în studiul teatrului”, „Intermemoria -Studii de Pragmatica limbii” . Dar și aici ceva te intrigă: ce o fi această „intermemorie” ? Ce o vrea să spună autoarea prin „mare proiect”? Ce o fi cu „Românii aceștia de la Est de Bug”? Și ce o vrea să însemne „structură de adâncime” și „structură de suprafață” în pragmatica limbii?
În liniștea pe care ți-o creezi singur, sub imperiul curiozității, începi să auzi ceva greu de găsit și cumva inutil de căutat în texte îndeobște definite ca științifice. O anumită concordanță, potrivire, armonie, cu zgomotul târgului de care vorbeam mai sus și un zumzet de voci umane, prea umane, culese din locuri îndepărtate, în timp și spațiu, ecouri disparate și totuși congruente, legate printr-un sens ascuns, pe care autoarea li-l conferă, sau descoperă, dezvăluind treptat, ca o cădere succesivă de văluri ușoare, polisemia lor enigmatică. Nu știm dacă am pătruns în stratul ultim al acestei dezvăluiri, realizând, de pildă, că, de exemplu prin incitantul titlu „Marele Proiect”, autoarea vrea să înțelegem „achitarea” de către ea însăși a „datoriei” față de părintele ei de a-i scoate la lumină opera altfel sortită pieirii (1), dar și „marele proiect” personal al acestui părinte, întrerupt brutal de moartea la doar 41 de ani, proiect grandios de factură multidisciplinară (antropolog, statistician, etnolog, filosof, eseist, scriitor, poet, traducător) (2). Dacă nu mai există și o a treia accepție: proiectul achitării unei datorii față de cultura română, din care, aidoma fluviului Alfeu, străbătând oceanul și ieșind pe celălalt mal cu apele intacte, Sanda Golopenția, nu a lipsit niciodată. Și dacă rămânem cu explorarea enigmei aici și dacă mergem mai departe, este sigur că toate titlurile Sandei Golopenția sunt un fel de a spune, prietenos, blând, șoptit, „bate și ți se va deschide, numai bate!”.
Odată ascultat îndemnul, vei auzi, ți se va vorbi din paginile cărții pe zeci de voci, fiindcă asceza, rigoarea, răceala și precizia tonului științific, sunt la ea, „subminate” de chiar felul ei de a vedea profilul omului de știință ( umanist, firește), atunci când spune: „mobilul ultim al textului științific este de a pătrunde în intimitatea gândirii cuiva”.
