Abisul

Abisul

Dina deschide ochii și îi rotește prin cameră. În dimineața asta pereții sunt foarte aproape, gata să se prăbușească peste ea, s-o strivească, să o sufoce, să o răstoarne în abisul în care a căzut de atâtea ori. De fiecare dată, însă, a reușit să se întoarcă. Ăsta era talentul ei special: să privească abisul adânc în ochi, până îl învață pe dinafară, până când întunericul iese din el, trece prin ea și se transformă din nou în clar-obscurul vieții ei minuscule. Viața ei a fost întotdeauna atât de mică, încât a încăput în paginile unei fișe de la Spitalul Obregia. În viața ei mică, ea era și mai mică, ghemuită într-un colț, de spaimă să n-o vadă nimeni și s-o înșface de acolo, s-o smulgă din colțul cald și întunecat în care putea să țină ochii deschiși fără s-o doară. Așa că atunci când Leo a văzut-o și i-a întins mâna s-o tragă de acolo, mai întâi s-a speriat, apoi a chiuit de bucurie, pentru că Leo făcea lumina suportabilă și lucrurile erau frumoase și blânde în jur și nu se mai apropiau amenințător de ea și tot răul din ele dispăruse. Era ca și când ar fi murit și ar fi ajuns acolo unde nu era nici durere, nici întristare, nici suspin, doar că era încă vie și în mod neașteptat, fericită. Da, a fost fericită. Sau așa a crezut-o pentru un timp. Până la urmă, și Leo și toți cei din jur au mințit-o și doar au făcut-o să creadă că poate fi fericită. Că poate îmblânzi abisul și că poate să vadă lumina fără să o orbească, fără să o rănească, fără să îi facă rău, așa cum i-a făcut totul dintotdeauna, așa cum îi face din nou, acum, când știe că Leo o minte, că a mințit-o mereu, că nu a iubit-o niciodată și doar a vrut să râdă de ea, așa cum râdeau toți de ea când era copil, ”Ha, ha, ha, copil de chiabur, cu chiloții rupți în cur!” Simte cum îi ard ochii în lacrimi și o cuprinde o furie neputincioasă. Credea că Leo e altfel, că și el suferise, că era copil de boier și crescuse fără mamă, iar apoi naționalizarea i-a luat și casa și tatăl pe care l-a trimis în domiciliu forțat. Leo ar fi trebuit să știe cum e, ar fi trebuit s-o înțeleagă și totuși a mințit-o și s-a prefăcut că e blând și înțelegător și iubitor cu ea, galant ca un boier ce era, iar acum – iată – stă închisă în camera ei, doar să nu-l mai vadă, cu pereții care stau să se prăvălească peste ea, s-o strivească, s-o sufoce, s-o răstoarne în abisul în care a căzut de atâtea ori, din care de fiecare dată a reușit să se întoarcă. Dar astăzi, aici, între pereții care o strâng, cu Leo alături, dar la ani-lumină distanță, dincolo de ușa pe care se încăpățânează să n-o mai deschidă, astăzi, după luni întregi în care nu a mai vorbit cu nimeni, după ce muțenia a luat locul abisului și a înfășurat-o în tăcere ca într-un cocon de pedepse pentru toți cei care au mințit-o, pentru toți cei care se prefac că vor să știe de ea, dar au abandonat-o în labirintul întunecat al urzelilor împotriva ei, astăzi după luni întregi în care a ales să nu mai vadă pe nimeni, astăzi, după luni întregi în care a ales să uite, cufundată într-un somn fără vise, astăzi, când nu mai știe dacă e trează sau visează – și de ce visează când ea nu vrea decât să doarmă și să uite, cine are cruzimea să îi mai trimită vise, ce fel de Dumnezeu e ăsta care a lăsat să i se întâmple toate câte i s-au întâmplat? – , astăzi, când nu are nici un fel de răspunsuri la întrebări sau doar răspunsuri care duc mai adânc în abis, astăzi nu mai vrea să se întoarcă. Astăzi abisul este triumfător și se afundă în el ca într-un pat moale, în care poate să-și ducă mai departe somnul fără vise. Pentru că nimeni, niciodată, n-a privit abisul în ochi, așa cum a făcut-o ea.

*

1952, anul iadului din colonia de muncă forțată de la Cernavodă și al deportărilor la Canal. Anul în care dușmanii poporului erau luați din casele lor și duși să construiască socialismul biruitor, odată cu canalul Dunăre-Marea Neagră. Anul în care a avut loc una din cele mai mari crime din România. În anul ăla l-au luat și l-au dus și pe taică-său. Nu s-a mai întors niciodată.

Cine să înțeleagă o fetiță încruntată și nu foarte ageră la minte? Au plimbat-o de colo-colo, ca pe o minge de fotbal. Jandarmul de maică-sa o bruftuluia tot timpul. Cică era prea sensibilă. Sau prea plângăcioasă. Sau și sensibilă și plângăcioasă. Dacă închide ochii, își amintește tonul de plutonier-major al maică-si. Taică-său era închis la canal, iar ea era închisă acasă. Și gardianul era maică-sa. De fapt, ea știa că fetele se înțeleg cu tații și băieții cu mamele. D-aia se certa mereu cu maică-sa și nu se puteau suferi una pe alta. Așa se și vedea în pozele alea vechi, cu o fetiță tunsă scurt, cu un pampon cam mare pentru capul rotunjit de tunsoare, care ședea zâmbitoare în brațele unui bărbat zvelt și cu aer blând, atârnată de gâtul lui și apoi încruntată, așa cum avea să fie în toate pozele de mai târziu, cu mâinile împletite în poală, de parcă ar fi fost ținută cu forța în brațele unei femei mătăhăloase, cu aer impunător. Sfântul și Jandarmul.

Știa că n-avea cum să se înțeleagă cu jandarmăroaia, pentru că toate fetele își iubesc tații și băieții mamele, chiar dacă nu era foarte clar care era treaba nici cu Electra, nici cu Oedip, dar toată lumea știa că așa trebuia să fie. Numai fandosita aia de Lena nu știa asta, nu știa că de fapt ea ar fi trebuit să-l iubească pe Leo, pentru că Leo numai pe ea o iubea, numai Dumnezeu știe de ce, că nu făcuse nimic să-i merite dragostea, dăruită cu atâta zgârcenie tuturor femeilor din viața lui. În schimb, se certa cu el și continua să o adore pe nebuna de mă-sa care murise după ce îi mâncase sufletul lui Leo și îl înșelase cu tot Bucureștiul. Leo îi povestise toate astea și încă altele și Leo nu mințea, sau, cel puțin, așa a crezut ea atunci, la început, când Leo a luat-o de mână și a tras-o afară din abis. Numai o nebună ar fi putut să îl înșele pe Leo. Ea nu l-a înșelat niciodată. L-a iubit. Doamne, cum l-a iubit! Și acum îl ura. Doamne, cum îl ura! Cum a ajuns aici? Ah, cum o doare capul, chiar dacă ține ochii închiși, chiar dac nu lasă lucrurile să se apropie de ea, chiar dacă abisul o învelește cu întunericul lui cald, ca o plapumă în care o să se sufoce. Mai bine ar dormi. Mai bine ar uita.

Nenorocitul an 1952 i se răsucește în creier ca un fier înroșit și n-o lasă să doarmă. N-o lasă să uite. De ce naiba țin oamenii la amintirile lor? Or avea amintiri fericite? Ale ei sunt mai toate nefericite, iar cele pe care le-a crezut fericite o bântuie acum și o nefericesc cu iluzia fericirii pe care nu crede s-o fi trăit vreodată cu adevărat.

Blestematul an 1952… O fetiță încruntată și nu foarte isteață a fost abandonată. Mai întâi a plecat el, pe care ea știa că îl iubește așa cum toate fetițele își iubesc tații în care încolțește gândul din care va lua naștere ursitul. A plecat și nu s-a mai întors, iar ea a știut că ursitul va trebui să îmbrace chipul lui și vocea lui și gesturile lui. Și l-a căutat și a crezut că l-a găsit și l-a pierdut din nou. Și fetița încruntată s-a încruntat încă mai tare de greu ce-i era să înțeleagă cum poți să pierzi ceva ce n-ai avut niciodată. Dar povestea asta s-a întâmplat mai târziu, după ce s-au întâmplat toate câte a trebuit să se întâmple după ce el, Sfântul, prima ei iubire, a plecat și nu s-a mai întors. Și a lăsat o fetiță prizonieră în ghearele unui jandarm. Poate că a fost sindrom Stockholm, despre care nu știa prea bine ce este, dar atunci când jandarmul pe care-l iubea în ciuda faptului că era jandarm și fetițele își iubesc tații și nu mamele jandarm, a abandonat-o și el, a simțit că nu mai e a nimănui, nici a bărbatului suplu, cu aer blând și zâmbet de august târziu, cu miere de salcâm în gând și licurici în priviri, nici a femeii jandarm, mătăhăloasă și nesuferită, dar solidă și rezistentă, ca un zid cenușiu și plicticos, dar pe care te poți sprijini și care nu îți va trăda nicicând umbra. A pierdut după-amiezile curții cu foșnet de frunze și a ajuns să privească pentru prima dată abisul de pe canapeaua cu catifea roasă din apartamentul întunecat al bătrânei jucătoare de whist. Bătrâna nu fusese măritată niciodată, dar avea noțiuni de neclintit în ceea ce privește educația tinerelor domnișoare. Era mai blândă decât jandarmul și nu o muștruluia foarte tare. Îi făcea educație cu blândețe, o învăța bunele maniere, cum să se îmbrace și tot ce s-ar fi cuvenit să știe o fată de familie bună, iar când nu se ocupa cu asta, își petrecea după-amiezile jucând cărți cu celelalte bătrâne. Era ca o completare a ritualului de five o`clock. Niște cucoane emancipate, femei care au prins gustul libertății, fumau și jucau cărți, în timp ce sorbeau cafele turcești, îmbrăcate în rochii de muselină din perioada dinaintea războiului, îngrijite și cârpite cu atenție, supraviețuitoare și unele și altele în această epocă a urâtului care le cotropise cu griuri de cânepă prost toarsă, lipsite formă și de feminitate. Ultimele femei într-o eră a tovarășelor. O copleșeau cu atenții și sfaturi pe fetița încruntată. Bătrâna mătușă – pentru că mătușă era – o îmbrăca atent, dar sărăcăcios, cu aceleași rochii reciclate de la Dumnezeu știe cine.

Pentru că fetița trebuia să primească o educație, mai înainte de a o învăța să joace whist și să fumeze, a trebuit să o dea la școală. În școala de cartier a orășelului de provincie în care trăia bătrâna, majoritatea copiilor aveau câte doi părinți. Și un nume. Fetița nu mai avea nici nume. Adică încă o chema Dina, dar doar atât.

• Cum te cheamă?
• Dina.
• Și mai cum?
• …
• Nu știi cum te cheamă? Cum o cheamă pe mama ta?
• …
• Dar pe tatăl tău?
• …
• Bătrâna care te aduce la școală e bunica ta?
• …
• Ce meserie au părinții tăi?
• …
• De ce nu răspunzi? Ești mută sau ești proastă? Noi zicem că ești și una și alta. Nu știi nici cum te cheamă, nici cine sunt părinții tăi, nici cine te aduce la școală… Ia te uită! Mai ai și fusta cârpită pe deasupra! Ha, ha, ha! Copil de chiabur, cu chiloții rupți în cur. Ha, ha, ha… Copil de chiabur… Ha, ha, ha… Ești mută sau ești proastă? Ha, ha, ha…

Râsetele i se învârt în creier, alături de imaginile amestecate ale copiilor, ca într-un carusel. Se învârt într-un ritm amețitor, până se confundă și totul se pierde în întuneric.

*

Se aude zgomot pe hol. Leo încearcă să forțeze ușa. Se repede cu toată forța, cu cele nouăzeci de kilograme ale ei în ușă și aproape că îi strivește degetele. De dincolo de ușă se aude mugetul de fiară rănită al lui Leo:

• Ce dracu` ai? Ești nebună de legat! Mă lași fără degete, demento! Am vrut doar să văd dacă ești bine. Dacă n-ai nevoie de ceva… Încerc să mă port frumos cu tine și uite ce-mi faci. Hai sictir!

Pașii se îndepărtează pe hol, dimpreună cu bodogănelile lui Leo. Dina răsuflă ușurată. Nu mai suportă să-l vadă. Las că știe ea ce vor cu toții. Toți bărbații. Absolut toți! A păcălit-o acum douăzeci de ani, dar acum știe cu cine are de-a face. Acum s-a deșteptat. Nu mai e naiva de atunci. Cum naiba a putut să-l creadă! Cum a putut? Când știa cum sunt bărbații. Ăla de dinainte era însurat. Trecea pe la ea doar când avea chef de o partidă de sex și de un sac de box. Iar ea îl diviniza. Pentru că toate fetițele își iubesc tații. Și viceversa. Tatăl ei bun o iubise așa cum n-o iubise nimeni. I l-au luat și l-au dus departe și l-au lăsat să moară. Aburul ăla care se năștea atunci din el nu a apucat niciodată să prindă contur. Acum se întrupase în artistul ratat, plictisit de nevastă, care trecea din când în când pe la ea, duhnind a băutură. Îl aștepta ca și când într-o bună zi, în locul lui, ar fi urmat să intre pe ușă zâmbetul auriu al bărbatului blând și zvelt care nu s-a mai întors niciodată. Îi pregătea masa, îi spăla picioarele și aproape că le-ar fi uns cu părul ei înmuiat în mir, doar să nu plece, doar să o iubească, doar să se transforme în zâmbet și blândețe și veșnicie de iubire. I-a dat tot, până la țipăt, până la sânge, până la moarte. Sau asta a fost mai demult?

*

”Dina a fost abuzată. Dina a fost abuzată. De acolo i se trage.”

”Da? Nu? Da? Nu?…  Poate…”

Își mișcă ritmic capul, de la stânga la dreapta, ca o păpușă mecanică, în fața Lenei care a rămas încremenită în fața ei. Simte o satisfacție răutăcioasă să o vadă așa încremenită de frică acolo, în timp ce Leo joacă rolul nebunului pe lângă ele. Joacă teatru cu toții, ca să o aducă din nou la nebuni, s-o interneze iar acolo, să râdă de ea, în timp ce ea privește din nou abisul în ochi – pentru a câta oară? Doamne, de ce nu faci să se termine odată toate astea? – ăsta este planul lor, dar o să-l dejoace și o să le arate ea lor, ia uite-o pe asta cum a încremenit aici! Ce, o prostește pe ea că el și-a pierdut sau o să-și piardă mințile? L-a auzit chiar zilele trecute cum își amintea foarte clar lucruri pe care până și ea le uitase. Se face că uită numai așa, de a-l dracu`, cum a făcut tot timpul, doar ca să-și bată joc de ea. Așa cum a făcut-o cândva să creadă că poate fi fericită. A tras-o afară din abis doar ca să îi dea drumul înapoi cu zgomot. Ca să nu mai poată ieși niciodată de acolo. Probabil că a fost un plan. Chiar așa, ăsta a fost planul lui de la început: să râdă de ea, pentru că nu era foarte isteață, pentru că nu citise la fel de mult, pentru că nu era la fel de cultă ca el. Și el și fiică-sa o priveau de sus. Baremi, Lena a ironizat-o de la bun început. Se vedea de la o poștă că nu poate să o înghită, deși nu-i făcuse nimic niciodată. Nu înțelegea ce avea cu ea. Ea a încercat din răsputeri să se apropie de Lena, mai ales după ce s-a născut cea mică. Dar nu putea să închidă nici ochii, nici gura când îl critica pe Leo, pe care ar fi trebuit să îl iubească așa cum toate fetițele își iubesc tații. Lena era preocupată să ia apărarea unei mame moarte. Lasă că i-a explicat ea ce a făcut mama ei moartă. Sigur, Lena nu știa, n-avea de unde să știe, fusese montată de maică-sa, așa cum toate mamele își montau copiii împotriva taților după ce divorțau. Dar ea i-a zis. I-a zis. Iar Leo, în loc să-i fie recunoscător, a preferat-o pe ingrata de Lena. Că o iubea doar pe ea ca un prost. Că era un tată bun, dar un bărbat rău. După ce s-au mutat în apartamentul ăsta de la care așteptase să fie căminul care nu fusese vechea casă moștenită de Leo, nerecunoscătorul a început să o jignească, să o umilească în prezența prietenilor, să o acuze că a complotat cu Lena să-i vândă casa. Ea să comploteze cu Lena! Să ce? Să vândă casa aia care cădea pe ei! Îi făcuse un bine când l-a îndemnat să vândă. Oricum nu mai făceau față reparațiilor. Le-a făcut un bine și lui și fiică-si. Iar acum complotează împotriva ei. Știe ea. Vor s-o facă să-și piardă mințile.  Vor s-o convingă din nou că e nebună. Vor s-o vadă din nou internată. El ar fi vrut s-o vadă și că nu-și mai ia medicamentele. Dar ea și le-a luat. Ca să doarmă și să uite.

*

Întunericul a înconjurat-o din nou. Abisul o trage adânc înăuntru. Înapoi, tot mai înapoi, în adânc, tot mai în adânc. Dacă ar putea să doarmă un somn fără vise… Să nu-și mai amintească nimic. Să nu-și mai amintească cum a fost atunci în întuneric. A fost sau nu a fost? Mângâierile care nu aduc mângâiere, atingerile vâscoase, ca un șarpe lunecos, fără verticalitate, fără lumină, fără bucurie. Doar venin și mâzgă. A fost sau n-a fost? Ceea ce a făcut-o să nu mai știe cum trebuie să arate dragostea, până unde se întinde ”da” și unde trebuie să se așeze ”nu”. Copiii ei morți, lepădați din neiubire și nemângâiere, creaturi monstruoase, amorfe, vâscoase ca atingerile de pe urma cărora au apărut, vin să îi bântuie nopțile. Sudoarea îi năclăiește perna la ceafă. Se întoarce de pe o parte pe alta, printre suspine uscate și hohotește fără lacrimi.

”Nu, Doamne, nu creaturi amorfe, nu monștri vâscoși, ci îngeri rupți din mine, cărora le-am smuls aripile înainte de a crește, au fost. Erau iubirea care n-am fost și eu i-am omorât. Sunt o criminală. Iartă-mă, Doamne.”

Sudoarea se răcește pe ceafă și se trezește în frison, îngrozită de ea, de crimele ei. Nimic, dar nimic din ce a trăit nu se compară cu asta. Când s-a măritat cu Leo a rămas însărcinată. A fost în al nouălea cer. Doar ea. Și apoi… și apoi… ah, de ce nu uită?! – moașa improvizată din apartamentul sordid, medicamentul amar și sârma care îi răscolește măruntaiele. S-a trezit acasă șiroind de sânge, târându-se pe podea, sub privirea îngrozită a lui Leo. De ce n-a murit, Doamne, atunci? De ce? Atunci a murit și dragostea ei pentru el, în timp ce se târa la picioarele lui, cu șuvoiul de sânge revărsat pe covor. Ah, cum îl ura! Cum îl urăște și acum, cu atât mai mult cu cât acum știe, știe că tot ce a vrut a fost să o aducă înapoi în abis, în hohote de râs. ”Ha, ha, ha, copil de chiabur…”

*

Au trecut zile și nopți. A dormit și a vrut să uite. S-a trezit și nu a uitat. Și Leo și Lena au complotat să o aducă din nou la nebuni. Au inventat toată șarada asta, cu boala lui. N-are nici pe dracu`! E de zece ori mai sănătos decât a fost ea vreodată. Dar în capul lor ea e o proastă. Numai ea știe că nu mai e fetița nu foarte isteață de odinioară. A păstrat doar încruntarea. Ca să îi pedepsească. Acum au pretenția să-l îngrijească! Ha! Ca atunci când ea se târa la picioarele lui, cu șuvoiul de sânge în urma ei. Dar ce, ea e infirmiera lui? Nu. Nu mai vrea să fie infirmiera nimănui, pentru că nu mai e proasta nimănui. Uită-te la el, cum se lasă tot mai greu, când încearcă să-l ajute să se ridice. Înadins face așa! Să nu o ducă numai la nebuni, dar să rămână și paralizată. Dar nu, nu, cu ea nu le mai merge! Să i-l ia și să-l ducă unde or ști și să se spele cu el pe cap! Ei i-a fost de-ajuns. Ea a privit abisul în ochi și acum nu o mai sperie nimic. A privit abisul adânc în ochi, până l-a învățat pe dinafară, până când întunericul a ieșit din el, a trecut prin ea și s-a transformat din nou în clar-obscurul vieții ei minuscule. Acum nu mai vrea să știe de nimeni. Vrea doar să se roage pentru sufletele copiilor ei morți. Și să-l uite pe Leo pentru totdeauna.

*

Într-o bună zi Dina s-a trezit și era singură. În casă nu mai era nici țipenie. Pereții  începuseră să se depărteze acum de ea și întorceau ecoul tăcerii. A simțit cum îi țiuie urechile de atâta liniște. Nici un zgomot. Leo dispăruse. În camera lui, patul era făcut, neatins. Printre jaluzele o rază se strecura către mobile, către Dina, aureolând golul rămas în locul lui Leo. S-a frecat la ochi, s-a gândit puțin și și-a amintit. Cu o zi în urmă au venit și l-au luat. L-au dus. Acolo de unde avea să nu se mai întoarcă niciodată. Atunci a înțeles că nimeni nu se mai juca cu ea.