Ana Barton e scriitoare fiindcă așa îi este firea. Prin scris, ea dă seama, o seamă de ,,cuvinte potrivite”, pe care, invariabil, ,,le ia la-ntrebări, le-ntoarce pe toate fețele, le caută toate miezurile și le-aruncă înapoi în lume noi-nouțe, numai bune de ronțăit de oricine vrea să le primească.” (p.268): ,,cred că noi, oamenii, nu neapărat ne dăm seama că învățăm cuvinte noi tot timpul, senzația e că doar punem nume unor trăiri pe care le știm sau le intuim cu multă vreme înainte să avem nevoia de-a le numi.” (p.98). Faptul că e numai ochi și urechi atunci cînd i se adresează cititorului, nu e doar o figură de stil, tendința de atotcuprindere cu dichis fiind marca originalității sale creatoare. Cărțile ei, ,,transfuzie de suflet furtunos (…)” (p.92), îmi sînt familiare, pe majoritatea le-am citit cu ochii lectorului de cursă lungă, despre ele am scris în varii ocazii. A venit rîndul lui Ophanim, un alt Pervaz al lui Dumnezeu prin care ,,dumnezoiaca” (,,mă cred o dumnezoaică neadormită (…)” –p.90) unei ,,rețete” imbatabile sub aspect confesiv-afectiv, ,,inimă roșie cu lapte dulce”, contemplă lumea. Și nu orice lume și nu oricum, ci lumea de poveste și la adăpostul liniștii, în absența cărora Ana Barton ar fi, vorba poetului, săracă și piezișă. Cred că cel mai mare supliciu la care poate fi supusă scriitoarea în discuție e să i se ,,confiște” povestea sau, dintr-un nefericit blocaj imaginativ sau nedorită situație conjuncturală, să nu aibă parte de ea, să fie incapabilă să-și hrănească nevoia acută de poveste, de poveste călătoare, căreia, o știm bine, i se duce vestea, asemenea cărții care o găzduiește: ,,muzica poveștilor mă lasă să trăiesc, n-am găsit altă modalitate să-mi supraviețuiesc (…)” (p.213).
Ieșirile în lume ale Anei Barton prin intermediul poveștii (semn că pelerinajul ei în Arcadia simbolică e un fel de a fi, un interminabil du-te-vino cu valențe terapeutice), dincolo de apartenența la miraculosul tărîm al Fairiei (în cazul autoarei numit Argur-Arguria, ,,acel ținut al minții noastre făcut exclusiv din lumină.”-p.252-253; ,,minunatul ținut Arguria” –p.253), e o formă duioasă, tandră de locuire-sălășluire: ,,am ajuns și eu să gîndesc în felul ăsta și să trăiesc mult în cuvînt, unde cuvîntul nu e o alăturare de sunete sau de litere, ci e energia vieții, energia primară.” (p.269-270). Spicuind din vorbele presărate pe coperta a patra, Ophanim e parte din pleiada de ,,stele din chirpici” (chirpiciul ca lut, material tradițional din care se plămădeau odinioară casele la țară, de unde dorul manifest după ,,acasă”, după împămîntenire, rădăcini și geneză, după chirpicul care face translația spirituală dinspre teluric înspre celest și-apoi saltul în Absolut), luminătorii-făclii presărați în calea Omului în scopul clar-vederii, o nouă ,,cometă” scăpărătoare ce caligrafiază spectaculos bolta romanescă a Anei Barton. Nu e o formulă proustiană, așa cum se întreabă dilematic personajul-narator la fine de roman, ,,Sufletul timpului pierdut?” (p.335), lăsînd lucrurile în suspans, ci, mai degrabă, timp regăsit, ce pune în acord ființa cu ea înseși, o echilibrează, o (re)pune pe făgașul existențial, o readuce periodic în grădina sa edenică, a cărei poveste ,,laică”, ce-și conține sacralitatea, e un fel de Ecce Homo extins, o pledoarie a virtuțiilor umanului: ,,sînt oameni pe care îi întîlnești cînd te duci undeva, iar pe alții cînd te întorci de undeva. Ei nu-și schimbă toposul în ducerile și-n întoarcerile tale, doar cronosul. Utopie și sincronie.” (p.88-89).
Și, referitor la caligrafii, Ana Barton are o relație specială cu tot ce înseamnă cuvînt (scris sau vorbit), apropierea acesteia de cuvînt avînd calitățile ritualicului, neexistînd, practic, în ceea ce o privește, limbaj ,,buruienos” (de care sînt afectați, poate, doar ipocriții sau pudibonzii de serviciu), ce, chipurile, ar trebui ,,plivit” din vocabular, dovada fiind slobozenia verbioasă pe care și-o permit personajele sale, totul din perspectiva libertății de expresie și, de ce nu, al cultului pentru vibrația care stă la temelia sunetului (declanșator de senzații), fapt care îi conferă Anei Barton calitatea de creatoare-,,moșitoare” de cuvinte (autoarea ia silaba pe după umeri și, asemenea lutului în palmele olarului, o modelează, o redă), considerate al șaselea element. Rezultanta e, pe de-o parte, plăcerea lecturii, dată de stilul cald, ,,matern”-protector prin care scriitoarea se adresează cititorului (grija Anei Barton față de cuvînt e, de fiecare dată, o întoarcere simbolică Acasă), grație ,,coconului”-cuvînt, pe de alta, accepțiunea inedită dată cuvintelor goale, nicidecum văduvite de sens, care nu spun nimic, vide, din coadă sunătoare, ornante, pompoase, frumos ambalate, dar fără conținut, ci, dimpotrivă, atribut al plinătății, forme cu un inepuizabil fond, matrici, athanor, dar: ,,A, și-am mai învățat să iubesc nemuritor cuvintele goale, sînt o revelație continuă pentru mine. Cuvintele goale sînt ca niște cămăși albe la uscat, pe sîrmă, la soare și la vînt. Ori uitate în ploaie și în ger. Miros a ele însele și-un pic a pămînt. Dar le ia omul și le plimbă prin gură, prin gît, le trage-n piept, le mestecă bine, le-nghite, le metabolizează, le excretă sau le transpiră, le regurgitează sau le scuipă, le tăvălește prin ambrozie și nectar, prin smirnă și tămîie, prin pesmet și prin ou, prin mălai cu sare, prin țărînă și prin bălți cu mormoloci, prin plîns, rîs, oftat și cruce, prin el și prin alții, și le dă drumu-n lume, așa, tăvălite, vinete pe mîini și pe picioare, machiate dacă le trimite la baluri sau la-ntîlniri de afaceri ori de-o brumă de nesingurătate, le spală și le piaptănă, le dă cu parfum, le dă două palme, să fie roșii-n obraji, natural, ce dracu’, și-apoi, ostenit, fără suflu, omul se culcă pe dușumeaua din inima lui, pe cuvintele goale, nebăute, nemîncate, care trăiesc de-a valma și n-au văzut încă lumina zilei și întunericul nopții, n-au văzut alți oameni în afara stăpînului lor, care nici nu le cunoaște încă. Eu cred că nu există om singur pentru că Dumnezeu, vrei sau nu vrei să primești asta, e cu tine mereu, dar nu ți se bagă pe gît, nu te-nghiontește, nu dă buzna să rupă ușa, nu. El stă și te-așteaptă, are timp pentru că n-are moarte, iar tu lași timpul să treacă, deși nu-l prea ai fiindcă tu ai moarte, însă cui îi place să se gîndească la moarte în timpul vieții? (…) Dumnezeu îți dă însă cuvintele goale de cînd ești mic pentru că știe c-o să-ți fie de trebuință și-aici, și-acolo. Felul în care alegi să le tragi prin tigaia minții și-a inimii are să fie și-o parte din plata de-o s-o ai de făcut la vămile văzduhului, pentru că vorba poate să doară sau să mîngîie mult mai mult decît fapta și mai poate să fie prima treaptă spre faptă. De-aia ne dă Dumnezeu un infinit de cuvinte goale, ca să ne facem din ele frumuseți, izbăviri sau iertări. Și cîte și mai cîte alte bunătăți. Și ne facem, numai că ne mai scapă printre degete și prostii sau răutăți care-au fost și ele cîndva cuvinte goale pe care-am dormit duși, însă n-am știut ce să le dăm să mănînce, să bea, să-mbrace și să-ncalțe la trezire, le-am potrivit aiurea veșmintele și-ncălțările, le-am produs dureri și indigestii, le-am osîndit de noi, de tinere, de vii la supărare. Poate pentru că prea des sîntem grăbiți și mîndri, o combinație care poate să fie și letală.” (p.170-171).
Ana Barton,
Ophanim,
București, Editura Trei, 2022, 335p.
Lor li se adaugă timpul scriiturii, un ,,timp bun” (p.88), prin care Ana Barton se ex-primă, se ex-pune, se ex-plică, se ,,depliază” în afară, spune și se spune. În litera și în spiritul celor menționate mai sus, întreg volumul Ophanim poate fi considerat un ,,compendiu” de cuvinte goale, calofile, sapiențiale (există multe pasaje antologice în text, cu titlu de luare-aminte, nu doar rezultat al aducerilor-aminte), grădină a maicii limbii române (act de legitimare a Anei Barton prin limba sa maternă de care se face mîndră-,,mi-e cald și bine-n limba mea maternă, atît de cald și-atît de bine. Îmi bate inima în limba mea, în limba noastră.” –p.315), ilustrare a ludicului și a paideicului, cumul de senzații, de trăiri și de emoții (,,Maică-mea, spre deosebire de Mamana, avea uneori trăiri așa de ciudate, niște renunțări care-ar fi fost mult mai potrivite cu lumea ailaltă. N-aș putea zice că relația ei cu veșnicia nu era practică, dar aia cu lumea asta era un nod de mistere.”-p.20), flux al memoriei, într-un cuvînt, Viață. Și, fiindcă scriitoarea proiectează asupra personajelor de sine create frînturi ale propriei personalități, nu e de mirare că, de pildă, pune în seama Mamiferei, personaj de tip Axis, pe lîngă ,,darul confesiunii” (p.26), ,,o relație divină cu toate cuvintele” (p.29), ce merge pînă la venerare, fiind, în același timp, ,,ctitor” de o incontestabilă ,,estetică verbală” (idem). O spune chiar Ophanim Zada, în extaz de fiecare dată cînd vorbește elogiator despre mama sa, pe care o divinizează și-i dedică un adevărat cult: ,,pentru ea nici unul nu e în sine urît sau prost, doar alăturarea poate deveni problematică, iar alăturarea este exclusiv meritul sau vina omului, zice ea. De cînd o știu, maică-mea inventează cuvinte cum respiră. Oul nu e ou, e our (…), smoothie-ul e noroios (…), gunoiul e gunoa, pisicile și cîinii sînt pisicuri și cîinuri, pulele sînt puluri, pula mea e pulă-mea, dar și pisica mea e pisică-mea, viața mea e viață-mea, cînd vrea să îndulcească un pic tonul nu mă face bou, ci bour, conștientă că e vorba de o altă specie, oricum, maică-mea e mama cuvintelor, e și gravidă tot timpul cu ele, dar le și naște încontinuu, făcătoarea unor expresii unice, cum ar fi aia care exprimă autodezamăgirea: un căcat și-o foarte pulă. Variațiunile ei pe aceleași cuvinte mi s-au părut întotdeauna dacă nu infinite, ca să nu exagerez totuși, măcar nenumărabile. Și simte inima cuvîntului ca nimeni alta.” (p.29).
Motto-ul din Mărturisirile Sfântului Augustin, acelea care vizează memoria, contemplarea directă și starea de așteptare, toate relaționate cu prezentul lucrurilor trecute, prezente și viitoare, se regăsește pe deplin în conduita personajelor din Ophanim, un roman fără subiect, dar, în schimb, o sumă de raportări ale personajelor la și de ,,autotransplantări” într-un trecut mai mult sau mai puțin idilic (și, de aici, o dublă trăire: a momentului și a contextului de-atunci, la locul și în timpul producerii lui, însoțită de cea a clipei de-acum, ce readuce momentul în actualitate, pe calea gîndului, dar într-un context ,,detașat”, însă nu mai puțin doldora de senzații intense), personaje care, în spiritul eroilor lui Gabriel Garcia Márquez, trăiesc pentru a-și mărturisi viața. Și, alături de motto, vorbele Anei Barton, de tip moștenire culturală, autoarea fiind un autentic legatar testamentar.
Imaginea care deschide volumul ni-l prezintă pe Ophanim, ,,Un om cu un nume bizar și-o viață întortocheată.” (p.252), personaj-narator în vîrstă de cincizeci de ani, de profesie muzeograf, care se lasă purtat de valul amintirilor (reactivate într-o manieră amarcord, în sensul dat de Federico Fellini, îmi amintesc: ,,amintirile curg în mine ca o auroră boreală a sunetelor, mi le păstrează și mi le așază creierul și sufletul în sertare burdușite și care nu se mai pot închide.”-p.315), cumva în contra ,,curentului”, pe care le ,,rotește” simbolic, primul popas fiind, cum altfel, vîrsta copilăriei, ,,timpul meu de aur” (p.9), un ,,eon” bogat în eresuri, miracole și împliniri. Primele pe care le ,,revendică”, revăzînd cu ochii minții (rolul minții-proiector, al minții de tip caleidoscop sau cinema și, prin extensie, spectator al propriei vieți), primele amintiri care-l ,,confiscă”, îl ,,deposedează”, cel puțin pentru moment, de prezent și de viitor și-l ,,transplantează” în trecut, luîndu-l în ,,posesie”, sînt cele cu mama Zamfira, poreclită Mamifera (,,Mamifera mea mîntuitoare.”-p.23), și bunica Ana, zisă Mamana (personajul predilect cu care Ophanim se însoțește e cel feminin –dependență, atașament față de Geea Mater, de Matrix Genitrix: ,,Sînt ceea ce se cheamă genul de bărbat crescut de mamă și bunică, plus trei mătuși influente (…)” –p.30, situație generată și de absența tatălui, un ,,Ăla”-p.13 pur biologic și decorativ –a se vedea implicațiile psihologice ce decurg de aici: ,,mereu mi-a fost dor de tata (…)” -p.157), ambele într-un context domestic, al acelui ,,acasă” proverbial încărcat de nostalgie, cu locuința străveche, vița de vie și, inevitabil, mirosurile (importanța olfactivului în rememorare) ce trimit la copilărie: ,,Pentru că oamenilor, cînd sînt mici, nu le spui povești ca să se facă mari, le spui ca să rămînă copii.” (p.78).
Sînt personaje care poartă nume cu profunde reverberații biblice (a se vedea solidele cunoștințe dogmatice ale Anei Barton), dar și porecle ,,pămîntene”, identități derivate sau ,,de împrumut”, onomastică adiacentă și conotațiile trăirii într-o identitate ,,paralelă”, personal-impersonală, adeseori contrariant-bulversantă (Ophanim, la rîndu-i, e fie Intrieș sau Fane, fie Tu sau Băiat), idee strîns legată de locuire-sălășluire: într-un topos clar conturat, într-un nume, într-o credință, într-o comunitate, într-o relație afectivă, de camaraderie sau de amiciție, într-un anumit timp, în propriul corp, în vise, în imaginație sau în imaginile de tip ,,artefact” (autoplasările în context) etc: ,,Am fost botezat, deci, Ophanim, prin actul de voință unilaterală al Zamfirei, care nu devenise încă nici Mama Fira, nici Mamifera. Popii, mama i-a explicat doctă, și să-l umilească nițel, era în firea ei, că ophanim este un înger, dar ce zic eu, ophanimii sînt în primul rînd al ierarhiei cerești, în prima linie, li se mai spune și Tronurile, pentru că pe ei stă slava lui Dumnezeu.” (p.14); ,,ophanimii arată ca niște roți de foc, iar pe călcătura roții, nu pe spițe, au ochi mulți, foarte mulți, toți deschiși tot timpul.” (p.15); ,,numele ăsta e cam mare pentru mine, cam mult, dar nici nu-l mai resping, așa cum făceam în adolescență. De fapt, nu-mi mai e frică de el.” (p.270). Așadar, pe lîngă repetata invocare, de către joviala Ana Barton, a lui Dumnezeu și a simbolurilor religioase (parte distinctivă a scriiturii migăloase a acesteia e lejeritatea și lipsa de tabuuri și de prejudecăți cu care combină limbajul doct, elevat, calofil, cu cel poporan –administrate în cel mai drăgăstos și protector mod posibil, semn că toate cuvintele au dreptul la a fi rostite și rostuite, cu alte cuvinte, au dreptul la existență), e destinul ,,altfel” al lui Ophanim (personaj predestinat eroicului, însă nu cel dovedit, prin fapte de vitejie, pe cîmpul de bătălie sau clădit pe sentimentul jertfei sau al sacrificiului suprem, ci doar pe cel al auzului hipersensibil, calitate ce funcționează fie ca binecuvîntare, fie ca blestem: ,,E greu pentru cineva care aude ce și cum aud eu să-și țină mințile-ntregi, nici nu știu dacă sînt în situația asta sau tot ce văd, simt, observ și gîndesc e serios avariat, mă rog, distorsionat, de faptul că aud mai mult decît restul oamenilor.”-p.139; ,,auzul ăsta care mă mușcă, mă bate și mă arde tot timpul.” –p.213). Ca element de contrabalans, Ophanim se poartă tandru și gentil cu amintirile sale, atunci cînd îl podidesc, el le zîmbește, ca și cînd s-ar afla în fața unor ființe vii.
Legat de corporalitate, Ophanim este o carte despre curajul de a fi vulnerabil (,,Aici se vede că sînt bărbat și de-aia mi-e și frică de mă cac pe mine c-aș putea fi pus față-n față cu ceva ce nu suport, deși am fost pus de multe ori și-am avut un curaj dement și inconștient, de unde se vede treaba că sînt în aceeași măsură și femeie, iar dacă pun și lacrimile la socoteală, mi-e că ies din ambele sexe și mă autacatapultez inevitabil într-un gen ambiguu, dar poate că nu chiar atît de rar întîlnit pe cît lasă aparențele să se-nțeleagă.” –p.156), o carte a acceptării și a iubirii, a sinelui și a ,,celuilalt”, a ființei din proximitate, o carte a revărsării în și prin cuvînt, umorul fiind, dincolo de cel mai elevat palier al intelectului (potrivit lui La Bruyère), o formă de compensare-decompensare: ,,Ca să mă-ntorc la-njurăturile nebunilor mei de părinți, trebuie să spun că eu sînt un copil care-a-nvățat să-njure acasă. Nu la joacă, nu de pe blocurile pavoazate cu spay-ul (…). Eu am învățat de la mama și pînă și biata Mamana a ajuns, din cauza frecvenței invectivelor Mamiferei, să învețe cîteva, însă le-a adaptat generației ei (…). Altfel, mama a fost întotdeauna regina înjurăturilor și-a bălăriilor verbale, iar cînd o priveam lung, de foarte puține ori am făcut asta, că m-am obișnuit, îmi zicea nu te mai uita ca un zimbru la mine, că n-am chef să fac vreu infarct dacă tac. Și nu te speria de ce spun, am nevoie să mă vărs măcar în cuvinte. Și vezi bine că nu le-arunc oamenilor, le zic acasă, cu voi, să mă răcoresc și eu. Așa că, vrînd-nevrînd, am înțeles de foarte mic terapia prin înjurătură sănătoasă și pot să spun cu mîna pe inimă că, cel puțin pînă acum, a funcționat linie și la mama, și la mine.” (p.70-71); ,,Mamana rîdea cînd își aducea aminte cum o-ntrebau oamenii pe mama cine e tatăl meu. Zicea că-și îndrepta spatele și-și sumețea burta, în timp ce răspundea cu o-ntrebare: ce număr purtați la chiloți? Întrebătorul sau întrebătoarea purcedea atunci la înghițirea propriei limbi, mama saluta rece printr-o ridicare, niciodată coborîre, a capului și pleca agale mai departe.” (p.97); ,,După o vîrstă (…) important e să știi să te bucuri că ai în apropiere o femeie foarte nebună, 6G, Netflix, Corega și pisici.” (p.288). Plină de haz e și relatarea lui Ophanim despre ,,arsenalul” feminin al Mamiferei reprezentat de ,,niște huidume de genți” (p.109), farmacii ambulante, care mai de care doldora de tot felul de obiecte folositoare sau de prisos, care transformă orice căutare-scotocire într-o adevărată aventură.
Pe cît de ,,feminină” e analitica, ,,logoscopica” Ana Barton în viața de zi de zi, pe-atît de ,,masculină” cînd scrie din perspectiva personajului-narator Ophanim, cel pasionat de a-și repara singur încălțările defecte, autoexigent, obsedat de spălatul compulsiv pe mîini, crud cu sine, cuprins de pusee de asocialitate sau de autoflagelări verbale (fără însă a se afla în ,,război” cu limbajul): ,,Sînt prost și extremist la simțire, sensibil pînă la oribil, vorba lu’ Brumaru, aud cum bate minciuna-n om și mi-e drag de om, aud și cum bate a mea, numai că dragul ăsta e mai mult o obișnuire, o acceptare, o înțelegere, nu-mi alungă deloc frica de om, nu știu ce și cum să fac să nu mai mintă, nu știu cum să trăiesc cu un om, minciuna face parte din el, din noi toți, mi-e greu cu mine, pe altcineva nu pot duce sau încă nu pot duce, sînt aspru și imbecil (…), pe mine mă-ngădui, cu toate minciunile mele, ce-aș putea face, cum aș putea să mai apuc fiecare altă zi, dacă nu m-aș îngădui, dar pe alții nu știu cum să-i primesc.” (p.118-119); ,,Un rătăcit, un pierdut, asta sînt.”, ,,Uneori, mă gîndesc că sînt doar o iluzie, propria mea iluzie, o adiere, nu un om.” (p.140); ,,sînt un laș, n-am avut coaie (…)” (p.151); ,,Sînt un excelent Hopa-Mitică (…)” (p.170).
,,Ophanim”-izarea Anei Barton e consecința ludicului și a efectului de ascundere-ieșire la lumină, dar și ,,fugă”/reîntoarecere la ,,matca” ființială din perspectivă psihologică, ,,ascunzișul de sine” (p.82) putînd fi interpretat ca ,,taină”, asemenea elementelor cu mare încărcătură religios-duhovnicească pe care le vehiculează în roman.
Ana Barton scrie de viață, cu viață (zvîc), pentru că este o femeie de viață, ce dă dovadă de ,,o dinamică sănătoasă” atunci cînd trece la ,,despuieri de cuvinte” (p.268) și la istorisit ,,povești la rînd” (p.331). Nu o văd scriind cu pixul, ci doar cu stiloul cu cerneală neagră, nu o văd scriind în haine de casă, ci în haine de sărbătoare, nu o văd rotunjind în pripă sau expediind din condei, ci elaborat, chibzuit. De aici sărbătorescul, festivul, celebratorul care se degajă din textele sale. Prin scris, Ana Barton dobîndește nu doar bucuria, ci și regăsește copilul interior din sine. Pentru ea, cuvintele au gust și miros, le simte cu ajutorul papilelor gustative, scrisul îi este reazăm, prieten de nădejde, frate, ,,plasă” de siguranță, ,,bol” alimentar, și, în compania persoanei potrivite (cum este cazul Unei cu Ophanim), acestea îi conferă curaj: ,,așa am simțit cuvîntul în gură, așa l-am spus. Sînt cu tine, sînt în siguranță, nu? Pot spune orice cuvînt, pot spune orice prostie. Pot?” (p.267). Dezinhibată în fața limbajului (scriitura sa nu poartă pecetea vulgarității sau a trivialității), Ana Barton nu întîmpină probleme de exprimare, exprimarea funcționînd și ca imprimare în memoria cititorului. Dragul de cuvînt se manifestă nu doar prin valoarea ,,adăugită” dată sensurilor, ci și prin calitatea de inovator de limbaj, de ,,contributor” la extinderea vocabularului. Nevoia de sensuri noi nu ține atît de pedanterie, de prețiozitate a stilului sau de ieșire gratuită la rampă, cît de ,,racordare”-înveșmîntare a cuvîntului ,,lăut” la o lume imemorială recuperată cu ajutorul memoriei, toposul predilect constituindu-l mahalaua, prin definiție filon cultural: ,,La Mamana, stăteam bine, destul de aproape de centru, într-un cartier vechi, o mahala care a scăpat, nu știu prin ce noroc sau prin ce influențe pe la partid, de demolare. Nu tot, doar cîteva străduțe, unele aveau și cișmele bătrîne, dar nici una ruginită, doar cu depuneri de curgeri mari de timp și de apă. Mahalaua asta a noastră nu poate fi părăsită, și-acum mă-ntorc și-n vis, și aievea la ea. E posibil ca asta să li se-ntîmple tuturor celor care s-au născut sau au crescut în ea, cine știe dacă nu cumva și celor care doar au trecut pe-acolo întîmplător sau cu treabă o dată sau de două-trei ori. Are ceva care nu te lasă s-o uiți, deși nici nu-ți stă ca un spin în memorie. Își face culcuș în ea și doarme ca o pisică atîta vreme cît ai amintiri. Iar vorbesc prostii, poate că rămîne și după ce-ți pierzi cea mai mare parte a memoriei, de unde să știu eu că nu, eu nu mi-am pierdut-o. O fi de la mirosul de chiftele cu cartofi, miez de pîine, usturoi verde și pătrunjel, pe care ni le dădeau fierbinți, într-un șervețel, să le mîncăm cu lapte bătut, o fi de la acoperișurile moi, ca niște pălării arse de soare, ori poate de la pereții coșcoviți care miroseau a ploaie tot timpul, de la iedera încăpățînată care se cățăra și pe stîlpii de telegraf, poate de la gardurile cu uluci rare, printre care se strecurau pisici mari și cîini mici, în căutare de viață, fie că era mîncare, fie puire, sau o fi de la faptul că, deși toți vecinii se bîrfeau, pe strada noastră n-a murit niciodată cineva singur sau din neatenția oamenilor, n-a fost accidentat grav nici un copil, n-a existat vreo zgîrietură sau vreo mînă ruptă care să nu fie ori oblojită pe loc, ori dusă la doctor imediat de vecinul care era de față cînd s-a-ntîmplat supărarea. Or, astea toate, chiar și doar una dintre ele, înseamnă ceva în neuitarea mea și probabil și-a altora. De-aia mi-a fost greu să plec din mahala, de-aia nici n-am putut să plec vreodată cu mai mult decît corpul, nici cu ăla tot, că mă durea de dor (…)” (p.100-101).
Pentru Ana Barton, a scrie înseamnă înflorire, dar și creștere ,,de dinăuntru” (p.107), ieșire la lumină, curățare a ,,fîntînii”. Majoritatea personajelor din romanul său sînt nostalgice, apetitul lor pentru povestit, dincolo de nevoia de apropiere, fiind reflexul stării de singurătate. Aparte de felul în care acestea consemnează, sînt poveștile din interiorul poveștilor (structurate după modelul păpușilor Matrioșka din folclorul rusesc), care nu au neapărat o legătură cu biografia celor care se confesează, cît sînt mostre de evazionism generator de intertextualitate. Între ele, Jim Morrison, unul din morții veseli, ,,oximoronici”, situație în care relatarea Anei Barton se aseamănă izbitor cu cea a lui Daniel Vighi sau Ovidiu Verdeș: ,,De-aia mă gîndesc acum la cîntăreții rock, în special la ăia care-au murit de tineri, cum ar fi Jim Morrison. Sînt morți frumoși, morți veseli, îi ascultam cînd eram foarte tînăr, adolescent și mai apoi student, simțeam că semăn cu ei, aveam curajul, poate inconștiența, să-mi placă să semăn cu niște morți tineri, îi ascult și acum, mă fac să-mi amintesc că am fost ca ei, tînăr, nu mort, doar că ei au rămas tineri, eu, nu, rockerii ăștia nu au avut chef să-mbătrînească, au ars tot de tineri, eu nu am avut curajul să ard tot și nici să-mbătrînesc nu mi se pare că-i un act de curaj, nu la mine, e mai degrabă o chestiune de noroc, ei au rămas morți veseli, plini de viață, sar din pat dimineața cînd dă vecinul blană Break On Truth.” (p.120).
De intertextualitate este vorba și în cazul caietului secret descoperit de Mamifera, în care mai tînărul Ophanim se inițiază în tainele dramaturgiei, preocupare intelectuală pe care aceeași observatoare fină și comentatoare punctuală a realității (chiar și a realității din interiorul viselor) o taxează drept ,,scrisul ăsta al tău feminin” (p.136), sensibilitate în exces (în realitate, o subtilă analiză a scriiturii de gen, a receptării și a emancipării de sub tutela prejudecăților, scriitura Anei Barton fiind, în fapt, ,,de ambe sexe”): ,,Mamifera și-a dat seama și mi-a ținut o prelegere scurtă, dar cu multe refutări, despre cum întrebăm dracului atunci cînd nu știm sau căutăm frumos în dicționare, că nimeni nu-și cunoaște toată limba, însă bunul-simț te cheamă să cauți sensurile cuvintelor, ca să n-ajungi să te refuteze lumea încontinuu. Am stat apoi amîndoi istoviți ca după un naufragiu, eu în fotoliu, ea pe canapea, și nu sînt sigur că nu ne gîndeam la aceeași secvență din viața noastră: refutatul ripostei. Ophanim, a zis c-o voce aburită, îmi place foarte mult scrisul ăsta al tău feminin. Sau poate nu e feminin, poate sînt eu o babă căreia-i ia vîntul chiloții de pe sîrmă în seara de Anul Nou și-i anină-ntr-un copac de la scara ailaltă, m-oi fi-nvechit eu în zile rele, Băiat, în prejudecăți cu scris feminin și scris masculin, poate experiența mea de viață și de lectură m-a prejudecat și, uite, în consecință, te prejudec și eu pe tine. Adică, de ce un bărbat n-ar putea simți și n-ar putea avea în scris atîtea detalii, atîtea nuanțe, atîta amar de nesiguranțe? Pentru că sîntem noi, femeile, învățate de mici că astea-s numai ale noastre, iar bărbații nu sînt decît niște topoare nesimțitoare?” (p.135-136). Tot pe latura intertextualității, invocarea lui Gianfranco Calligarich și a cărții sale Ultima vară în oraș.
Sub raport tehnic, inserarea în roman, de către Ana Barton a unei piese de teatru de tip ,,șantier” are valoare de experiment, de unde și nota de originalitate (a se vedea, în principal, multitudinea de roluri propuse a fi interpretate de unul și același actor, intrarea în pielea personajelor aparținînd de epoci diferite și încercarea de amalgamare a lor). Piesa de ,,sertar” ce-l are ca autor pe Ophanim (,,piesa mea nebună de teatru” –p.211, o formă subtilă de autoscriere, de exhibare a tarelor fizice și psihice, documentată de pe YouTube, de a cărei lacune Ophanim e conștient: ,,nu știu ce regizor dement ar vrea să-mi respecte mie cerința ca toate personajele să fie jucate de aceeași actriță, de o femeie, avînd în vedere că personalitatea dominantă e un centaur, iar jumătate dintre celelalte sînt bărbați.” –p.215) e un fel de theatrum mundi, viziunea sa despre lume și viață, alta decît cea pe care o trăiește și o mărturisește sub auspiciile rememorării, tehnică aducătoare de ,,profit” narativ. Cum ,,contaminarea” cu însușiri e oricînd posibilă, îndărătul personajelor de teatru se întrezăresc personajele de roman (politropism în formă continuată) și viceversa: evreica Sarra-Tribonia (personaj de secol treisprezece, trecută la creștinism, condamnată la ardere pe rug pentru vrăjitorii imaginare și rechizitoriul ei –monologul acuzatului-acuzator- la adresa condiției de paria a străinului ce trebuie anatemizat și înlăturat din comunitate), frivola manichiuristă Sanda (superficialitatea lumii contemporane) și logoreea sa proverbială, șefa Sevastița, Centauru’ Viorel (exponentul unei lumi pretins nebune –a se vedea diagnosticul de ,,tulburare de identitate disociativă” (p.194)- și al său monolog de tip hamletian despre ,,sistemul de oameni” –p.187, coroborat cu interpretarea inedită a Genezei), Codina lu’ Dindirică a’ lu’ nea Nae Cîrje (nomen-omen), Sorana, copila Virvirușa (și al său limbaj inocent) și florăreasa Medalioana (deși moartă, paradoxal o întrupează pe Tribonia, dar folosind, de data aceasta un limbaj de mahala), doctorița diabetician Sorana (ea înseși cu diabet), colonelul maniaco-depresiv Victor, homosexualul Ciprian (absolventul de Teologie care prestează ca zugrav, un paria pentru societate). De originalitate ține și faptul că în Ophanim nu întîlnim dialogurile clasice, ci discuțiile dintre personaje au forma continuum-ului, fără ruperi inutile de ritm.
Un rol semnificativ în aducerile-aminte (reconstituiri mentale, ,,desant”) ale personajelor îl reprezintă consemnarea și relatarea viselor (proces de ,,arheologie” onirică): ,,Visele sînt literatură, numai că noi avem nevoie să fie RMN-uri, să fim siguri că sînt reale, nu ne-ajunge să fie verosimile. Sau avem nevoie, cînd sînt înspăimîntătoare, să fim convinși că sînt SF-uri, că nu vor coborî niciodată în lume, să se facă realitate.” (p.228). În cazul lui Ophanim, de pildă, vîrsta de paisprezece ani o relaționează cu spitalul și criza de apendicită, topos în care se visează doar cu cap și gît, mutilat soldat pe cîmpul de bătălie.
Ophanim este un elogiu adus femeii, dar și sensibilității masculine (absența personajului macho, vulnerabilizarea sa aduce umanul mai aproape de Adevăr și-l trece prin sita măruntă a detabuizării). Povestea personajului care (se) povestește sau povestea poveștii de sine povestită, poveștile de tip port-altoi (din ramura cărora cresc altele noi, viguroase), reprezintă parte din tehnica romanescă folosită de Ana Barton în romanul său. Un exemplu e Mamifera, care se confesează, Mamifera despre care Ophanim povestește (,,povești reconstituite”-p.125), Mamifera care, la rîndu-i, povestește povești istorisite ei de către Mamana (istoriile personale care vizitează ,,aparținătorul”, care-i preced sau succed existențial, ,,proiecția și amintirea sînt identice ca formă și ca dinamică (…)”-p.129), un fel de ștafetă sau de circuit al poveștilor în natură, dovezi palpabile ale trecerii-petrecerii prin lume, mărturii despre a fi: ,,circuit al rănilor și vindecărilor în natura umană.” (p.236).
Există momente în care, prin intermediul personajelor sale, Ana Barton (care face din scriitură o formă de atașament) devine pilduitor-sfătoasă, de unde gradul ridicat de paideic, de învățătură sapiențială conținut de poveste: ,,Dacă ai bun și bine în gînd, nu te plictisești niciodată. Omul, dacă are inima trează, știe de mic să facă diferența dintre astea două, nu-i trebuie școală, nu-i trebuie vîrstă.” (p.125); ,,Și ai grijă la discuțiile în contradictoriu, la certuri, nu-ți risipi energia pe ele, zice Mamifera de cînd o știu. Certurile, Fane, sînt pe niveluri de intensitate: întîi te cerți pe căcaturi, dup-aia ajungi la chestii serioase. Și împăcările, firește, sînt la fel, tot pe intensități. Puțini oameni sînt capabili să discearnă cînd se ceartă între lucrurile importante și nimicuri.” (p.175); ,,adevărata putere e aia de a-ți face bine, firește că fără să faci rău altuia, deși aici e foarte dificil să ții sîrma de funambul, să nu se miște, să nu cazi în gol, și de a face bine. E una și aceeași forță aia de a-ți face bine cu aia de a face bine. Binele.” (p.236); ,,cu ce te rănește undeva te poate și vindeca altundeva și, invers, ce te vindecă într-o parte te poate și răni în altă parte.” (p.237); ,,Să-ți găsești calea (…) e o iluzie periculoasă, Fane. În fiecare zi ești pus în fața multor căi și de cele mai multe ori ai doar senzația că tu alegi. De fapt, mergi orbește, în cel mai fericit caz, ai putea spune că mergi intuitiv. Și de cele mai multe dintre căile astea nici nu-ți dai seama că există, tu mergi de-a-n boulea, Fane, convins fiind că drumul e drept și neted.” (p.250); ,,Uneori, cînd încerci să ieși dintr-o nedreptate făcută ție, ajungi să faci tu o alta chiar asupra nedreptățitorului tău. Or, două nedreptăți nu fac o dreptate. Cînd intră cuiul, fibrele lemnului se apropie una de alta, ca să-i facă loc, carnea lemnului se strînge, ca să intre cuiul. De cînd intră cuiul în casa lemnului, fibrele lui trăiesc mai aproape una de alta. Și-apoi lemnul are în el un cui în oglindă.” (p.257); ,,vorbitul încet potolește nervii și liniștește sufletul.” (p.260); ,,să te contrazici înseamnă să fii viu, să refuzi să-mpietrești, să te lupți să nu-mpietrești, nu doar să refuzi static. Să spui și să faci prostii, dar să nu împietrești. Nimic nu e mai rău decît asta, împietrirea e moartea vie. Iar ca să nu-mpietrești, Băiat, trebuie să creezi cît mai des, cît mai mult realitate. Cel mai la-ndemînă e prin vorbe, cuvîntul creează realitate.” (p.264); ,,liber de răutate e omul nedisprețuitor.” (p.265); ,,Fane, să nu-ți pară rău dacă respecți mult sau admiri mult pe cineva. E un fel de smerenie asta și e smerenia ta, nu contează dacă omul te dezamăgește mai tîrziu, n-are nici o importanță, timpul tău de trufie micșorată rămîne și e al tău tot. Dă-ți peste gîndul că oamenii nu merită ce le-ai dăruit, e ca și cum îți iei darul înapoi.” (p.265); ,,tinerețea te absolvă de-o mulțime de-nțelesuri. Ești tînăr ca să trăiești, să muști din viață, să arzi, nu ca să pricepi.” (p.271); ,,cred că pe lumea asta alergăm prea mult după certitudini și din cauza alergăturii trăim prea puțin. La fel cum alergăm și după extraordinar. Iar goana asta nebună după extraordinar e cu două tăișuri și cei mai mulți gonitori se prăbușesc pe drum, n-ajung nicăieri.” (p.275); ,,adeseori înțelegerea ne lovește și ne copleșește simțirea.” (p.279); ,,memoria diluează amintirile, pe cele rele le neutralizează, nu-ți mai bate inima cînd îți amintești ceva care te-a pus jos și te-a tăvălit atunci cînd s-a-ntîmplat, pe cele bune le sublimează și așa se face trecerea către tărîmul celălalt, cu desaga ușurată de rău și de urît.”(p.280); ,,noi am pierdut simțul miracolului, al misterului, am ajuns să ne fie frică de tainic.” (p.298); ,,mă dădeam cu capul de gînduri” (p.301); ,,e bine să ai grijă de apa liniștii tale” (p.302); ,,Cred că cel mai greu nu e să învețe omul să vorbească, ci să-și vorbească.” (p.312); ,,niciodată n-ai de unde ști unde-ți ții amintirile, că nu le pui tu unde vrei, se-așază singure, după o știință veche de-a lor, transcendentă. Pui de viață, toți sîntem pui de viață. Majoritatea așa și rămînem, de frică să nu murim.” (p.318).
De la Zamfira-Mamifera, dascăl de limba română, Ophanim învață nu doar școala vieții, ci și pe cea a bunei cuviințe în relația cu sunetele și cuvintele, alături de ,,gramatica omului” (p.314). Hipersensibil fiind, auzul său se calează pe cuvîntul de sine rostit și pe cuvîntul ce vine asupră-i dinspre ,,celălalt”, importante fiind tonalitatea și volumul neperturbatoare. Bun ascultător, exigent cu propria-i persoană, pe care-o pune în raport de inferioritate în raport cu mama-Centrul Lumii, Ophanim are momente cînd își reproșează trăitul neconform cu propriile-i așteptări, lipsa de înțelepciune și de curaj în a-și înfrunta pieptiș viața și a-și găsi un rost: ,,Dar așa m-apucă pe mine să jupoi cuvinte și expresii (…)” (p.129). În realitate, nu e vorba de ,,hăcuire”, de brutalitate sau de cruzime îndreptată împotriva cuvintelor, ci de dezghiocare, de despuiere sufletească, de comportare a personajului în fața cuvîntului de parcă s-ar afla în vecinătatea misterului, a ,,corolei de minuni a lumii”. Că lucrurile stau așa, o demonstrează și sensibilitatea de care dă dovadă Ophanim (,,Îmi bătea inima așa tare, că nu eram sigur dacă inima este sau sînt trîmbițele apocalipsei, pe care, între noi fie vorba, mereu le-am asociat și cu cîteva sute de tobe mari, la care ar fi cazul să bată zece-cinșpe oameni, în nici un caz unul singur, așa de mari sînt ele în mintea mea, și mai mari în urechile mele.” –p.177; ,,Cred că rîsul meu era ieșit dintr-o margine, venit de pe o muchie, că s-a terminat într-un plîns sfîșietor, cu hohote lungi și istovitoare, abia puteam să respir între ele, mă scuturam de plîns ca un copil mic pe care trupul nu-l ține mult în starea asta, e neapărat să-i facă mă-sa ceva, să-l potolească, altfel transpiră, se-nvinețește și se sufocă.”-p292), alături de septuagenarul Sever Hoia, profesor universitar emerit, deținător de doctorate, solitar, pe care-l află pe o bancă în fața blocului (întîlnire providențială), tatăl mult visat (cine ,,adoptă” pe cine?), personaj greu încercat, ratat afectiv, asemuit cu celebrul solist Alice Cooper, între care se înfiripează o relație tandră și firească și discuții sub semnul onestității nude, un schimb reciproc de povești de viață, ei înșiși fiind creatori de poveste (poveste în care se regăsesc sub formă de personaje): ,,Noi, oamenii, trăim în cicluri de plîns și habar n-avem. Plîngem mult cînd sîntem copii și nu știm vorbi și încă cîțiva ani buni după ce-nvățăm să vorbim, pentru că sîntem copleșiți cel mai adesea de emoții, apoi învățăm să-mpietrim, nici nu ne dăm seama cînd ajungem să plîngem numai de nervi, așa, ca niște oale mari cu lapte care se varsă peste buză, sau pur și simplu ne-ncărcăm cu toate căcaturile și uităm zeci de ani să plîngem și dup-aia ne mirăm că facem infarct sau AVC sau dracu’ mai știe ce, pentru ca, după patruj’ dă ani, să reușim din nou să ne lăsăm copleșiți de emoții, adesea nici nu ne dăm seama că sînt emoții, le trecem repede pe raftul cu slăbiciuni, ni se face rușine de ele, dar tot plîngem, gata, începe ultima perioadă din viață, aia în care nu-ți prea mai pasă de ce cred ăilalți, îți dai voie să plîngi drept.” (p.155). Tandemul Ophanim Zada-Sever Hoia pune accentul că sensibilitatea (cei doi, recuperînd, simbolic, o mare absență, dar și experimentînd starea de bine și postura de tată, respectiv de fiu, pe măsură ce confesiunea atinge nivelul deszăgăzuirii secretelor -Ophanim îi vorbește despre Una, dragostea sa tainică, pe care, înainte de a o cunoaște în carne și oase, o visează, în vreme ce Sever povestește despre Alexandra-Tandra, iubirea sa platonică din tinerețe-, ajung să plîngă unul pe umărul celuilalt) nu e doar ,,apanajul” femeilor, ci ține de natura ființei umane. Sensibilității ca stare proprie omului i se adaugă atitudinea în fața cuvîntului, o formă de cunoaștere și de autocunoaștere: ,,noi sîntem sensibili la cuvinte, cunoaștem lumea întîi prin cuvînt (…)” (p.267); ,,societatea ne cere nouă, bărbaților, să nu ne exprimăm emoțiile în cuvinte sau în lacrimi.” (p.297).
Ana Barton creează punți între cuvinte, creează sub impulsul dorului manifest, atitudinea sa în fața scriiturii îmbrăcînd forma estetului care privește cu un ochi critic opera de artă și se lasă transpus de ea: ,,Cînd ai un copac în fața ferestrei, nu vezi cînd vine toamna, nu simți, nu-ți dai seama. Dar numai o noapte dacă nu dormi acasă, a doua zi, cînd te-ntorci, observi cît galben a muncit la frunze noaptea aia în care ai lipsit de-acasă, de parcă toamna n-are curaj, sau poate încredere, să-ngălbenească frunzele cu tine de față. Și cred că dintre toate minciunile lumii, lumina zilei e cea mai mare și cea mai răspîndită. Toți cred în ea, toți se nasc și cred orbește în lumina zilei, că-i apără, că-i face să vadă mai bine, că în lumina zilei sînt ei mai în siguranță. Și-așa se risipește omul, răspîndindu-se de bunăvoie și nesilit de nimeni în lumina zilei, fugind cu frică și cu cutremur de adunarea sa între malurile moi ale nopții.” (p.130).
Pedanteriile lexicale (se poate vorbi de un transfer de ,,excentricitate” de la scriitorul Ana Barton la personajul Mamifera de sine creeat) reprezintă modalitatea prin care Ana Barton, cea care are dezlegare la cuvînt, își validează înțelesurile: ,,îmi era greu să-mi culc somnul (…)” (p.9); ,,mirosul prăfuit de struguri negri, mici și copți”, ,,muzica aia a fasciculelor de lumină și-a mirosului de struguri a făcut mai mult decît să mi se-așeze pe piept” (p.10); ,,mirosul iute și sărat al unei imense, necuprinse și contagioase spaime” (p.11-12); ,,Mamana m-a scos din limbul celui fără-de-nume (…)” (p.15); ,,aerul mirosea a plîns (…)”, ,,Trăiam cu mama și cu Mamana și-aveam impresia că fiecare dintre ele e un vovnic, unul dintre cei treizeci și șase de smeriți din tradiția mistică evreiască, oamenii ăia care nici nu se cred vrednici de rostul ăla uriaș pe care-l au, anume să țină lumea-n cîrcă.” (p.17); ,,pasărea dubiului zboară mai jos, mai aproape, mai des decît pasărea morții.”, ,,amintirea se bagă la loc și trage zăvorul pe dinăuntru (…)”, ,,Poate sufăr de mine (…)” (p.20); ,,singurătatea lucie” (p.24); ,,Mamifera îi lasă pe toți în viața goală” (p.27); ,,musaca de umbre”, ,,le-am auzit tîrșîitul papucilor gîndurilor prin cap” (p.127); ,,cuțitul răului”, ,,pulpa inimii (p.130); ,,murim cînd sîntem uitați” (p.217); ,,dușumeaua inimii lui” (p.218); ,,zeci de kilometri de amintiri și de fugi” (p.251); ,,să speli picioarele lacrimilor cu vorbe.” (p.261); ,,să mă pun nițel la-ndoială, să mă despietresc.” (p.264); ,,timpuri tîrzii la minte și devremi la inimă (…)” (p.267); ,,transfuzie de liniște și de încredere” (p.272); ,,respirația viselor”, ,,înger hămesit de somn”, ,,pulsul visului” (p.273); ,,mă lăsase în cercurile concentrice ale gîndirii mele și-n samsaraua simțurilor mele (…)” (p.280); ,,fabrica de vînturat clipe” (p.281); ,,Mamă, i-am zis, în camera ta miroase a lumină.” (p.282); ,,Ființele sînt forme de exprimare.” (p.286); ,,gol de nădejde” (p.298); ,,atac de duioșie” (p.309); ,,Fiecare gînd are muzica lui, partitura lui (…)” (p.311); ,,amintirea asta zburătoare” (p.317); ,,inimă nouă” (p.320); ,,vocea gîndului” (p.321); ,,mi se deschid nițel cerurile dinlăuntrului.” (p.324); ,,sufletul timpului pierdut” (p.325), ,,simț al neapăratului” (p.334).
Galeria personagială este și ea bine reprezentată, populată fiind cu exemplare din mai toate categoriile sociale: copilul Sorinel (cel responsabil de porecla Mamifera), micul Alexandru (nu-și cunoaște numele decît foarte tîrziu, fapt ce se traduce prin a trăi o vreme ,,în orb” și în afara socialului –a nu i se spune omului pe nume, a nu-l individualiza-, cîtă vreme accesul la propria-i identitate îi este obstaculat), Tache a’ lu’ Oacă, Nelu Gigică (paznic de nădejde, familist convins și scriitor amator), Mioara și Corina (amicele Mamiferei), Aspasia, Manda, Elena-Machiavela (surorile Mamanei), tanti Corneluța, zisă Chizda, ,,nevasta lu’ nea Ion” (p.30), Francisc (iubitul Mamiferei), Paula-Amara (surda părăsită de tată), naturista Alice, vizionara Rodica, Cami (colega de birou a lui Ophanim și poveștile ei pline de haz despre viața de căminist), Barbu (profesorul șchiop), Mădălina Constantin (fata cu ochii verzi, colega de școală a lui Ophanim), Mișu Flocaru (cel îndrituit să pregătească trupul pacientului pentru operație), Otilia și Steluța și momentele de lesbianism candid, pisica Sa, debila Lăzărica (prestatoare de munci cu ziua, etern zîmbitoare și amabilă), Laura (fetița oftatoare după o familie trainică și bine-nchegată), Noru (colegul lui Ophanim de doctorat, personaj cu un tată rigid afectiv), Doru Răsură (elevul bătut de propria mamă profesoară și făcut de ocară în fața clasei), Mihai și teama de vedenii, Tătana (tatăl Mamiferei), Gigi Mohor (paznic la poarta liceului), bătrîna fostă balerină dansînd într-o galerie de artă și făcînd reverențe în fața fiecărui tablou întîlnit în cale, Murmur (îngerul păzitor al lui Ophanim), Gogu Bărăție (hoțul ros de remușcări, care returnează tot ce a furat), Monica Ivan (ora de biologie și lecția despre reproducere), Zambiana, Aurică Revolver, Mitu cel blestemat, Zor, Păunița, Zaharia, Virona, Sila (locuitori ai mahalalei), prăvăliașul Modest-Mamut, Celsius și ai săi pantaloni suflecați, Relu Gogîrlă și dexteritatea acestuia de a urina în formă de arteziană, Nicu Gorun, Zarzăra și marea, Leopold (bețivul ungur, epifania și întoarcerea la credință), cerșetoarea Simina, Gili (artistul pictor internat la Bălăceanca), ,,Dudu, bărbatul Crinei, vecinii noștri, părinții Lianei (…)” și ,,nenorocita întîmplare cu forfecuța (…)” (p.330).
Raportul dintre privitor și privit ocupă un loc important în roman, chiar dacă într-un limbaj nonverbal, ochii vorbesc, gesturile vorbesc, simțurile vorbesc, corpurile vorbesc, gîndurile vorbesc, universul înconjurător vorbește, totul fiind un freamăt, un zbucium și-o frenezie, o mișcare de translație ce baleiază între tumult și acalmie, între evidență și-abia perceptibil, între imaginar și a tot posibilul.
Rostitul e dat de calofilia Anei Barton, exemplificată din belșug. Văzul cunoaște o bogată reprezentare: ,,eu vedeam cu ochii minții grîul ăla încolțind și înverzind (…)” (p.19); ,,ochii care nu se văd prea des se ridează mai puțin pe la colțuri.” (p.23); ,,Mamifera e o femeie care-ți scoate ochii din cap și ți-i lipește de pielea ei, cum îți rămîne limba pe clanța-nghețată sau pe țurțuri, la Crăciun.” (p.25); ,,Deschide și tu ochii, să ne ia somnul de vii.” (p.93); ,,Băiat, eu ți-am pus numele ăsta, eu am vrut să ai toți ochii ăștia, pe mine să-ți faci mîna tuturor ochilor, numai să-i ții minte pe toți și să-i folosești de-acu-nainte. Să nu-nchizi nici unul, Băiat. Ce nu știa ea (…) era că privirile mele erau legate de ce auzeam mult mai mult decît de ce vedeam. Și așa e și azi, deși mult diminuat. Între timp, între ani, de fapt, am învățat să ascund de privirea mea ce aud.” (p.94-95); ,,Vedeam cu ochii minții toate perechile alea de încălțări și auzeam pașii Mamiferei, alții cu fiecare altă pereche, simțeam călcătura diferită, unică, a fiecăreia, și mi-am închipuit că asta fac și eu, calc cu ea, calc cu fiecare pereche de încălțări pe care mi-a povestit-o, fac drumurile de care-mi zicea (…)“ (p.332). Auzul, ,,slăbiciunea” lui Ophanim: ,,mie-mi vîjîie capul, sufletul și tot corpul exact din cauza zgomotului lumii, de care nu mă pot decupla niciodată aievea.” (p.92).
Arta moșitului cuvintelor capătă, la Ana Barton, ,,o pasiune pe picioare” (p.113), dimensiuni nebănuite, uneori exprimarea fiind șuie: ,,nuteștiul lui” (p.19); ,,toți încăciulații, înmănușații și îmbocănțații (…)” (p.24); ,,tu ai la-ndecap și la-ndemînă instrumente de pricepere a oamenilor (…).” (p.78); ,,Hm, fericință ar fi fost un cuvînt la fel de bun ca fericire. Poate să-ți fie de cineva mai tare dor decît de tine cînd ai crezut că ești fericit? Probabil de tine cînd chiar ai fost liniștit, asta pentru cine a și pregustat în viața asta pacea. Care nu prea e pentru om.” (p.87); ,,singurul pe care pot să pun acum degetul memoriei.” (p.106); ,,n-ai cum să prevezi toate adicile dintr-o viață (…)” (p.111); ,,De la alelalte nevoi mi se-ncovoaie mie sufletul (…)” (p.112); ,,și-am început s-aud cum îmi mormăie inima (…).” (p.124); ,,Noi, rămașii, noi, aicii” (p.125); ,,aproapedurere” (p.133); ,,închiloțăreala uitării”, ,,refutez” (p.134); ,,mață de fasă” (p.138); ,,am început să-mi închipui că viața stă cu curu’ pe chiuveta din bucătărie și rîde de se-neacă atunci cînd mă vede fericită-fedeleș (…).” (p.168); ,,o ciozvîrtă grasă de sinceritate” (p.223); ,,chiolhanul meu de renunțări”, ,,ți-am făcut o impresie apretată” (p.224); ,,un sfîrc de poveste” (p.230); ,,reperfundsiuni” (p.245); ,,Pentru un bărbat, să iasă din pizda mă-sii e una dintre cele mai mari realizări din viață. Și n-am zis bine, Fane, ei nu după alte femei umblă, ci după miezul mamelor lor, chestie din cauza căreia femeile lor suferă amarnic. Toate.”(p.256); ,,Noțiunea de sinucigaș în serie. Adică ăla care suportă din ce în ce mai multe idioțenii și se rasputinește pe tîmpenie ce trece. El crede că-i din ce în ce mai puternic, asta-n timp ce i se dezmembrează sufletul, hălcuță cu hălcuță.” (p.267); ,,un neieșit din pizda mă-sii” (p.268); ,,divinutive” (p.269); ,,fărădepacea” (p.277); ,,necuprinsele și ne-nțelesele” (p.280); ,,de trăit și de fiit” (p.281); ,,Dar ce-nseamnă că-l pîinește? Cred că-nseamnă că-l face să se simtă moale și cald ca o pîine (…)” (p.288); ,,sînt o arhetipă de succes” (p.299); ,,băiețeam noi ca nebunii” (p. 310), ,,pulăreață” (p.328).
Ana Barton are cuvintele sale preferate, pe care și le duce întotdeauna pînă la capăt, și le-nsoțește cu fidelitate: ,,fiecare om are cuvinte preferate. Unele, pentru toată viața, altele pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Mamifera mea le zice divinutive acestor cuvinte, adică nefăcute de limbă omenească, așa cum sînt icoanele achiropiite.” (p.269). Din ele face o carte, îl creează pe Ophanim, roman care livrează emoții și pune un preț ridicat pe cuvînt,, veritabil act de seducție literară, ce ,,are un genius loci cumsecade (…)” (p.148), atractiv, autentic și tonic, cîntare a omului, carte sub zodia umanității calde, carte despre singurătate și destin, carte care vorbește despre existență cu toate cărțile pe masă, carte despre ratare și importanța lui carpe diem, carte vie, de relectură, oglindire a condiției omului în univers, carte a fericirilor mărunte, dar chintesențial-ziditoare (,,Știi cum e viața, băi, Fane? (…). Viața, Fane, se plimbă tacticoasă și mai mult indiferentă printre sertarele noastre cu rahaturi, dar, ce să vezi, rahaturi cărora noi le dăm o importanță capitală. Le-atinge, nu zic nu, mai și rîde de ele, dar nu înseamnă nimic pentru ea, cum, dac-am fi deștepți, n-ar însemna nici pentru noi. Dar noi nu sîntem deștepți, Fane, și tocmai în asta stă frumusețea noastră, iar ea e deșteaptă ca focul și exact în asta stă grozăvia ei.” -p.167-168), carte despre percepții (perceptiv-aperceptivă), cumul de voci (,,vocile amintirilor” –p.169), elogiu adus cuvintelor goale (,,A, și-am mai învățat să iubesc nemuritor cuvintele goale, sînt o revelație continuă pentru mine.”-p.170), carte despre iubire (,,Iubirea asta e, Fane, încredere.” –p.172), carte a atașamentului (față de cuvînt, față de om, față de lume, față de întregul univers, față de Dumnezeu, față de viață), carte de tip șezătoare, din care nu lipsesc reflecțiile Anei Barton despre firesc, uitare, credință, anonimat, celebritate, senectute, ratare, iertare, vinovăție, neștiut, bine, atașament, identitate, viață și moarte, iluzie, realitate, adevăr și minciună (,,neascunsul”-p.272), alegeri, vulnerabilitate, îngeri păzitori, părinți și copii, frică.
Ophanim, carte a purtării de grijă, a unei dragoste fără de sațiu între mamă și fiu (Zamfira și Ophanim), este despre povestea numită Om, casă vie, ca să vie: ,,căci sînt om și-mi trebuie nițică geografie cerească, să mă orientez.” (p.276). Viața ca Poveste, Povestea ca Viața (,,viața e o ușă nesfîrșită: se crapă nițel cînd te naști și-abia se deschide, cît să-ncapi în dungă, spre veșnicie.”-p.298), Iubirea ca Poveste. Povestea din interiorul Poveștii, nespusele Anei Barton, ,,Limbajul intențional, cel din spatele cuvintelor (…)” (p.335).
