O propunere pe care Primăria Capitalei n-o poate refuza

Ce zic io „primăria capitalei”… Însuși Președintele, onor Guvernul, Parlamentu-n păr, toate partidele și partiduțele, ba chiar și firmele private și neprivate (dar pline de interes) nu pot, precis nu pot (în ruptu capului nu pot!) să refuze o propunere ca asta, care urmează.

Și-anume că: dacă tot mă deplasez zi de zi pe Calea Victoriei, și mă tot gândesc și-mi frec mintea… Da ia mai bine să vă spui întâi altceva. Și-anume că, v-ați dat au ba seama (de-atâta vreme cât ne deranjăm reciproc prin ziaru ăsta), nu mi-e mie capu de nuștiuce mare scofală. Adică nu mă duce mult mai sus decât mare parte din media, hai să zic chiar majoritatea, așa mai modestă, mai mediocră, din populații. Nu c-aș fi ieșit din comun de modest, acuma pretinzând că-mi văd lungul nasului. În sensul din urmă, poate dincontră. Adică, ca mai toată lumea din tot jurîmprejuru-mi, mai tot timpu-mi frec mințile cum să mă fac mai interesant, mai important sau util, cum să conving lumea că mă pricep la toate (căci de, asta-i senzația românului și-i una cât se poate de democrată, adică egal împărțită de zei tuturora), convins fiind că am și io o opinie. Care opinie, negreșit importantă și de nedezmințit, vrednică este de-a fi-mpărtășită, alias ascultată și mai ales admisă și achiesată de ceilalți. Așadar, ca orice român pur și majoritar, îmi bag deștele circumvoluțiunilor cerebrale peste tot, mă iau de-aproape orice și oricine, am personalitate cemai! Asta, repet, în ciuda (da cui îi pasă?) că sunt un ins nu cu foarte multă clasă ori carte, nu cu diplomoaie și școli după școli peste școli. Atât că anii de-acasa mamei și-ai dragii de școli comuniste, alături de „viața reală” și de cartier sănătos nu glumă, ajutatu-m-au destul ca să „simț enorm și să văz monstruos”, bașca s-aud destule, de maniera că mintea să-mi trăznească des, apropo cam despre-orice, convins fiind că mi-a băgat Dumnezeu mâna-n păr/ceafă/larinx/stilou/pix.

Așadar. Cam destul de zilnic mă risc să traversez și să peripatetizez solilocviar de-a-ngustul lat și de-a prelungul traseu al Căii Victoriei. Nu-mi dau seama de ce, dar cu deosebire mă simt foarte stimulat taman când tai așazisa Piață a Revoluției, slalomizând prin parchingul dragului de Minister de Interne, cel atotplin de autovehiculoaie de uz curent și de raid, de servici și de protocol, de semiblindate și parablindate demne de pus în butaforiile unor varii teatre de operațiuni speciale. Și, ca tot românul cinstit față de capu propriu și personal, recunosc că nu mă pot abține, ba chiar mă delăs în voia unor idei, proiecte sau propuneri caremaidecare de interesante, incitante, inteligente, utile. Așa, bunăoară, mai deunăzi m-am gândit/socotit io așa:

Ce-ar fi (zic retoric, de fapt sunt convins c-ar fi bine) să pavăm la loc, ca la origini, toată Calea Victoriei. Anume cu… nici mai mult nici mai puțin, cum te văz și cum mă vezi, cu buștenași lemniferi. Hai s-o facem. Mai ales că detaliu ăsta s-a și implementat deja, sub formă de cruce, pe pardoseaua altminteri exagerat de litico-betonoasă din centrul pieței (mă refer la crucea pavată din care țâșnește obeliscul eroilor și-al recunoștinței față de ce se petrecu pe-acolo în Decembrie ‘89). Pardoseaua respectivă e surprinzătoare, interesantă, artistică, și funcționează, căci aduce aminte de vechea denumire (Podul Mogoșoaiei) a șoselei noastre de frunte, ștaif, fițe. Și e timpul sau cazul să fie generalizată.

Acuma drept e că s-ar binemerita generalizată la nivelul întregii capitale. Sau cel puțin la nivelul întregului Centru Vechi, căj doară orcui îi place rău de tot să vadă și să calce aceeași structură din jurul și mai ales la intrarea-n Hanu Manucului. Dar până la această simbolică readucere a-ntregului București la origini, haideți să ne concentrăm binemersi asupra axei sale de șerpuită columnă orizontică care e Calea Ve. Pentru moment, cel mai cel și mai important lucru fiind acela că, incontestabil, din chestia asta absolut toată lumea ar avea de câștigat. Angro. Și-anume, la concret (dându-mă și io o dată inginer):

1 (SAU Aa) LA MÂNĂ

Ar avea de câștigat Primăria Generală și Primăriile Particulare ale Capitalei, plus o groază de firme cu care adoră dumnealor să colaboreze, direct sau indirect, operativ profitant. Căci numai lansarea și efectuarea proiectelor de prefezabilitate, fezabilitate, postfezabilitate (etc.etc.) ar face mare gargară, perdea de fum/praf ocular, ceva biștari, agitații, manevre. Iar apoi execuția și lansarea proiectului plus aprobarea sa, obținerea tuturor acordurilor și ștampilelor și semnăturilor de la toată lumea care poa să se bage, lansarea licitațiilor, numirea colaboratorilor de cuviință și lansarea kantiană a lucrului în sine… Doamne-doamne, tot să te ții… Dara/oca și daravelă în care multe speranțe și metafizici, interese și dezinterese, finanțe adunate și împrăștiate, așadar materii prime, mâini și picioare de lucru, mașinării și utilaje, administrări și gheșefturi (etc.etc.) s-ar putea urni. Bugetul ar fi enorm, componentele, consumabilele, manopera, caremaidecare mai babane. Iar șantierul… lung și lat, întins și extins, extra-haicost. Circulația prin zonă ar suferi un pic, dar când or vedea riveranii, după, frumsețe de paviment, amirosind a păduuuuure… Desigur, macadamul din lemn fiind mai gingaș, perisabil, s-ar crăpa, ciobi, scobi și putregăii mereu, impunând o și mai contemplativă avansare pe stradă, lucru care de-altminteri ar fi tot înspre bine. Deranjul închiderilor pe bucăți și-al șantieruțelor de reparații sau mentenanță nonstop (substituire cu-alte și-alte feliuțe de arbori și pomi drujbați și puși la pământ, pe bucățele, la propriu), va da constant de lucru, deci leafă și pauze de masă, sutelor și sutelor de muncitori implicați cu și fără calificare. Deci va conduce fluent banii bugetului național, regional, metropolitan, municipal și sectorial în buzunarele altor și altor sau acelorași firme de-antantă și practici de bună comportare.

2 (SAU Bî) LA MÂNĂ

Ar avea de câștigat bucureștenii per se. Care, ca pietoni, ar umbla mai lent, grijuliu ca niște elefanți printre bebelourile mamei de-acasă, uitându-se nu după caii verzi de pe pereții translucizi ai vitrinelor și reclamelor, dar mai ales de prin tâmpeniile ecrănașului propriului aifon, ci privind și-n botul pantofului, în felul acesta călcând mai atent și-apăsat, ca să nu se-mpiedice și fractureze ei înșiși în găurelele săpate constant de elementele naturii atât de anticitadine și necetățenești. Alți sau chiar aceiași concetățeni, ca șoferi (dacă vrem, șofeuri, așa franțuzit zicând, cu „e” unguresc), ar goni cu decelerată viteză, ținând cont de-aceleași calități mereu deteriorate ale pavajului lambrizat, având în cap și-urechi alte vibrații, tremurături și zgomote, inedite și străine asfalturilor, betoanelor sau gropilor de pământ cu care-s obișnuite cauciucurile și caroseriile dumnealor. Perpedes, aș putea numi mersul acesta recomandabil – unul mai lent, fin, contemplativ – un mers (nici mai mult nici mai puțin, cum te văz și cum mă vezi) festiv și solemn.

Mersul acesta solemn nu e nicidecum cel marcial (acela bun doar de prăbușit podețe și poduri).Mersul solemn este individual, de lentoarea prin care fiecare ins, călcând apăsat, devine contemplativ, introvertit și totodată atotdeschis atmosferei și mediului, obținând în chiar glezna și gamba lui un mesaj imaterial, inefabil, prietenos, suav, gratifiant. Avansând ca zeii pe ape, prin văzduh, în peregrinărie care se numesc metaforic „mersul ascensional”, mersul „la rai” sau „la iad”, pogorârea cu pasul din ceruri pe pământ, levitația, planarea sau flotarea, mersul pe ape, flori, vânt.

Pe de altă parte, altfel sunând în melcul cohlear al turiștilor cel mai lung bulevard repavat cu dușumele lemnoase. Pe lemn pașii n-au zdrăngănitura seacă, ascuțită, tăioasă și trufașă pe care-o obțin doar pe asfalt respectiv piatră. Pe lemn talpa pantofului nu se tocește, rupe și pierde, cea a piciorului nedurându-te precum atunci când se freacă de asfalt/beton/piatră. Cel mai aproape de elementul pământ, pe lemn când calci te simți mai uman, ești un dulce, rămâi calm. Iar frecția lemnului sub talpa de carne se numește masaj, tandrețe, medicină, artă. Repet în nădejdea de-a fi înțeles: mers concentrat, ceremonios, de ocazie specială. Umblet aproape sau de-a dreptul levitant, de învățat după modelul lui Hristos ce-a umblat pe apă, noi pășind galeș, îngrijit, finuț sau estetic, pe lemn. Pe plan internațional lucrul acesta va putea ajunge conceput/conceptualizat și brenduit drept Mersul Căii Victoriei. La rigoarea neînțelegerilor și glisărilor/clivaje de traducere: Mersul Doamnei Calea Victoriei. Și, în conformitate cu zicerea unui mare înțelept aproape necunoscut, fiind explicat/ilustrat drept mersul unei regine gravide cu primu-i născut. (La care „uaaaaa!…” va spune cândva toată lumea, corect/cinstit fiind să spuie inclusiv cititorul de față, în premieră mondială absolută, chiar acum.)

3 (SAU Cî) LA MÂNĂ

Proiectul ăsta ar putea avea darul de-a marca și scula tare detot, încă odată-pentru-totdeauna, elanul patriotic și mândria localicească aparținând d’ale politicienilor. Ba chiar și d’ale multor independenți specifici societății civile. Căci reactualizarea sau relegarea inimii capitalei de bacalbașescul „București de-altădată”, de neagugiuvarescul levantinism al iluministului secol 18-19+parțial 20, ar constitui o foarte bună ocazie și reper de efuziune patriotică și chiar ostășească. Astfel noi toți mai recuperând ceva material din ce/cum arăta România când era mult mai idealizabilă, fascinabilă, preferabilă, curat ambițioasă și murdar duplicitară, drept consecință noi toți simțindu-ne astăzi un pic mai conectați cu trecutul cel bun, cu strămoșii afectuoși față de propria barbă, cu nobilii municipali și târgovețenii versatili de odinioară. Exact așa ceva petrecându-se când pașii pedestrașilor turiști și localnici se vor auzi troznind molcom și tropăind egal ritmic și haotic pe dalele cu față lemnoasă. În zilele când șoseaua se va închide oflimiț pentru mașini, o nostalgie și satisfacție cu mare plus-valoare urmând a unge inimile românilor și străinezilor surprinși la plimbat. Iar mirosul gastronomicalelor stradale și trotuale va îmbia cu ghes ales lingureaua sentimentalismului propriu mamaielor eminesciene, a îndrăgostiților juni și a familiilor cu puradei flanând ca pe corso, mal de plajă, potecă de bucolism, șampselizé, lavianroză.

4 (SAU Dî) LA MÂNĂ

Frumoasa redecorare a Căii Victoriei pe caldarâm în conformitate cu propriul original ar declanșa și ocazia (în lipsă momentană de epitete tot frumoasă i-oi zice) de a redenumi chiar întreaga șosea. Și mai interesant, opulent, evocativ, autentic. Și-anume după geniala idee a președintelui din odinioara tristei amintiri, acela care Turnului Severin i-a băgat în trompetă un dărab de Drobetă, iar Clujului o cratimă cu Napocă-n fund. Conform modelului, să se zică de-atunci încolo: Calea Victoriei–Podu Mogoșoaiei. Sau viceversa: Podu Mogoșoaiei–Calea Victoriei. Ori Podu-Cale a Victoriei Mogoșoaiei sau Calea-Pod/Podul Căii Mogoșoaiei Victorioase. Oricum vor binevoii inteligenții domni parlamentari ori excelențele lor șefi de partide, suspusul prefect ori votatul primar general, ba chiar onor relaxații și erodații funcționari publici de dedesupturile respectivilor. Adăugabil ar fi și detaliul că opera rebotezării stradale ar fi oportună și pentru fleacul că, altminteri, unele reclame străine și aplicații improvizate de smartfon vor greși amar, indicând turiștilor locul drept „Calea Victoriei Socialismului”. Dar, în ultimă instanță nici asta nu va conta. Din cauza unicei și lungii repavări cu limbuțe lemnoase, toposul precis va figura în Guiness Bookul aducător de faimă, noroade-n gură/cască, mulțimi de treacă/meargă, puhoaie omenești. Aproximez creșterea fluxului turistic în zonă cu minim 200, 300 și 500 procente în chiar primii 2-3-4 ani.

5 (SAU Ee) LA MÂNĂ

Actul redenumirii va putea fi de ajutor inclusiv viitorilor ceaușei de la toate nivelurile de mică sau mare perspectivă. Mă refer atât la cei nelansați și afirmați ca atare însă mustăcind și mocnind deja în varii fotolii, cât și la cei doar pregătindu-se încă cu caș la guriță, discrețel, pentru tronurile de viitor ale națiunii. Deoarece toți aceștia vor putea oricând scuza propriile revoluții și impoziții în baza modestelor precedente, deja cu instinct strateg ei prevăzând modalitățile cât se poate de patriotice pentru a-și spori popularitatea și influența (căci ce-i mai de efect pentru suflețelul bucureșteanului decât propunerea mereu regăsită a religioasei sale relegări de arhetipalul trecut). Și prin tot felul de gesturi precum cel prezentat mai sus, ba chiar și prin gesturi opuse lui, consfințindu-și îndreptățirea așternerii cu cur și clenci ferm peste orice seculară vremelnicie.

Așadar și prin urmare, stimați concitadini: haideți de nu mă lăsați să insist de-unu singur pentru (recapitulez) pavarea originară și redenumirea neoriginală a celei mai importante străzi a capitalei. Pe bune!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *