Lecția de Limba Română

Cred că nu sunt singura în a-mi aminti, cu plăcere sau dezgust (în funcție de competența profesorului), de orele de Limba Română petrecute în liceu. La această materie s-au perindat prin fața mea un mare număr de profesori căci, din motive necunoscute, schimbarea lor se petrecea nu numai de la un an la altul, ca la alte meterii, ci chiar de câteva ori în decursul aceluiași an.

În clasa a șasea am avut o profesoară deosebită de celelalte prin felul ei extravagant de a se îmbrăca și mai ales de a se farda. Copiii sunt sensibili la aspectul exterior al persoanei din fața lor și e de necrezut câte amănunte vestimentare ne rămân în memorie, în timp ce multe alte aspecte, mai importante în ochii noștri de adulți, s-au sters în negura vremii. De altfel, ca să fac o paranteză, personal mi-aduc aminte de ținutele mele vestimentare de la toate vârstele, începând cu spilhosen-ul de la patru ani, trecând prin epoca mini-jupă și ajungând la pantalonii zilelor noastre. Dar despre haine voi reveni cu altă ocazie, pentu că ele poartă un segment din viața noastră și, deși par a acoperi și ocroti corpul, cred că în mare măsură ele sunt o cuvertură vie a sufletului nostru.

Dar să revenim la profesoara de Limba Română despre care doresc să scriu astăzi. În ciuda corpului său bondoc și voluminos, purta fuste înguste și pantofi cu toc cui. Ca și Betty Boop, avea părul negru și lucios coafat în bucle, iar buzele, al căror contur desenat cu migală lua forma unei inimi, erau vopsite cu un roșu strident. De cum venea în clasă și termina cu consemnarea în catalog a absenților, își deschidea poșeta și își căuta trusa de machiaj, care însă se ascundea cu regularitate printre celelalte mărunțișuri, drept care Doamna întorcea poșeta cu fundul în sus și scutura întregul conținut pe catedră. Noi de-abia așteptam momentul. Și fetele și băieții eram cu ochii ațintiți spre catedră să vedem ce minuni conține poșeta Doamnei. Nu apucam să distingem prea multe lucruri pentru că Doamna găsea imediat trusa și, fără nici cea mai mică urmă de jenă, își reîmprospăta conturul pierdut al buzelor, după care arunca cu grabă obiectele de pe catedră la loc în poșetă.

Obiceiul cu poșeta era practicat nu numai la noi în clasă ci la toate clasele la care preda, după cum am aflat din discuțiile purtate în recreație cu elevii claselor paralele, drept care era un mister pentru toți de ce Doamna nu se farda în recreație. Noi însă adoram acest ritual și de-abia așteptam ca Doamna de Română să intre în clasă și să-și desfacă „expoziția” din poșetă. Nu știu dacă din cauza acestui amănunt sau a tonului fandosit nenatural cu care ne vorbea mi se părea că era o profesoară mediocră. Cert este că nu reușea săraca să ne stimuleze interesul ci dimpotrivă, stârnea revolta generală când ne dădea de învățat pe de rost poezii sau proză, după care ne asculta riguros urmărind textul pe carte. E drept că uneori ne vorbea cu mult zel despre patriotismul unor scriitori, dar noi nu o prea luam în serios.

Într-o bună zi am ajuns la studiul lui Nicolae Bălcescu. Textul pe care îl aveam de analizat era intitulat Țara mea mult dragă. Doamna ne-a ținut întâi o prelegere, povestindu-ne despre viața și suferințele acestui om deosebit și a insistat asupra dorului de țară al lui Bălcescu. Noi, copii de 12 ani, nu prea credeam ce ne spunea Doamna, mai ales că ni se părea că poți iubi un părinte, un frate, sau o soră, dar patria cum s-o iubești? La ședințele de pionieri eram îndoctrinați cu iubirea patriei și a partidului, așa că ni se părea că Doamna nu face altceva decât să repete sloganuri arhicunoscute. De aceea, când Doamna ne-a dat de învățat pe de rost un fragment întreg din textul sus numit, s-a stârnit în clasă o harababură de nedescris. Am început toți să ne rățoim la Doamna, argumentând că acesta era un text în proză și că ar fi avut sens să-l memorizăm doar dacă ar fi fost în versuri! Dar n-a mers, Doamna nu s-a lăsat înduioșată de protestele noastre, ba chiar ne-a amenințat că cine nu va ști perfect finalul textului va rămâne corijent.

Mi-aduc aminte că, venind acasă, m-am apucat urgent să învăț acea proză. De obicei îmi făceam singură lecțiile, dar atunci a trebuit să recurg la mama ca să verifice dacă reținusem totul cum trebuie. Mama nu era omul să piardă vremea și, dacă mă împiedicam, nu-mi spunea cuvântul uitat ci mă trimitea înapoi să repet. Am muncit din greu până am memorizat textul, dar episodul acesta al vieții a trecut, ca multe altele, pălind în negura timpului.

Acum, după ani mulți departe de țară, am început să duc dorul plaiurilor românești și mă gândesc cu nostalgie le ele. Iar amintirea fragmentului pe care intransigenta Doamnă rujată ne-a obligat să-l învățăm pe de rost în urmă cu peste jumătate de secol mă emoționează, dar mă și tulbură. În text, marele scriitor și istoric exilat Bălcescu își exprimă înainte de a muri teama de a nu-și vedea împlinite visurile de dreptate destinate țării lui. Cum bine se știe, Bălcescu s-a stins tânăr pe meleaguri străine.

Mă plec astăzi cu respect în fața modelului de patriotism nu doar al marelui Bălcescu, ci și al devotatei Doamne de Limba Română, care i-a pledat atât de insistent cauza. Citez (din memorie) finalul textului:

„Vai, nu voi avea norocul de a vedea această zi, deși eu asemeni am muncit și am pătimit pentru dreptate. Și cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ție, țara mea mult dragă!”

Desene de Adelaida Mateescu

Text apărut în revista Vatra veche 1/2023