Spre deosebire de alte poveşti şi legende legate de poduri, cea înfăşurată în jurul lui Pont Valentré are mai multe finaluri. Într-unul dintre ele, diavolul sfârşeşte prin a fi captivat de inteligenţa lui Gilles de la Rougerie şi încearcă să şi-l atragă drept colaborator, promiţându-i să-l lase în viaţă. Mai mult, el licitează când vede că arhitectul are de gând să-l refuze şi promite să-i prelungească viaţa până când o să se sature el însuşi şi-o să ceară să fie cules de pe pământ. (Dacă vrei să trăieşti două sute de ani, se poate aranja, îl asigură el.) Un alt final este cel în care, după ce vede că nu se mai poate baza pe diablotins, diavolul se retrage provizoriu din peisaj şi conchide că modalitatea optimă de răzbunare e să arunce o ciumă peste Cahors şi împrejurimi. Şi nu oricum, ci precedată de nişte ploi cu inundaţii, urmate de foamete, în aşa fel încât populaţia cu burta lipită de şira spinării să poată primi lovitura de graţie a molimei.
În fine, al treilea final e cel în care un Gilles de la Rougerie bătrâior, înstărit şi rotofei e sărbătorit la împlinirea unei vârste rotunde chiar pe Pont Valentré, care e deja, la vremea aceea, un pod fără seamăn în lume. Mai-marii oraşului îl numesc honorable citoyen de la ville şi-i conferă o distincţie la care puţini au dreptul să spere. Zeci de oameni asistă la festivitate de pe pod şi alte câteva sute din jurul lui. Cea care se apropie să-i prindă distincţia de haina de catifea vişinie este o tânără cu păr negru şi ochi cenuşii, pe care arhitectul o priveşte simţind pe loc cum se topeşte pe dinăuntru. Pârjolul pe care-l iscă fata în el e fără explicaţie. Gilles a muncit atât de mult toată viaţa, încât nu şi-a făcut niciodată timp pentru dragoste sau măcar pentru o legătură serioasă. Voluptăţi nocturne ici şi colo, prin câte-un han cu paturi primitoare, şi nimic mai mult. Acum însă, Gilles e vrăjit de fata asta cu ochi stranii şi cu o răsuflare parfumată, pe care i-o simte când se apropie de el.
Din păcate, fata nu excelează la capitolul îndemânare, fiindcă, apăsând mai mult decât trebuie, îi străpunge haina cu acul distincţiei şi-i zgârie uşor pielea. Zgârietura e superficială, dar, siderat de frumuseţea tinerei, arhitectul nu pare să simtă nimic. Odată încheiată festivitatea, sărbătoritul şi mărimile oraşului iau parte la un banchet în piaţa publică din Cahors, unde bucătarii se întrec în răsfăţuri pentru meseni. Gilles de la Rougerie nu mănâncă mai mult decât se cuvine, ridică paharul când se rosteşte un toast în cinstea lui şi apoi face schimb de banalităţi cu cei din dreapta şi din stânga lui. Ar trebui să fie măcar vesel, dacă nu exuberant. Dar nu e. Se uită din când în când după fata care-i prinsese distincţia de haină şi nu o vede nicăieri. Trebuie neapărat să se intereseze cum să dea de ea.
Norocul, dacă el o fi, i-o scoate totuşi în cale pe înserat, când se duce să se plimbe puţin de unul singur pe podul care, crede el, s-ar fi cuvenit să-i poarte numele. Pont de la Rougerie ar fi sunat mult mai bine decât Pont Valentré, e convins şi astăzi, când îşi trăieşte, fără s-o ştie, ultima zi din viaţă. Fata pare să-l aştepte pe pod, ca şi cum n-ar fi avut nici un dubiu că urma să vină. Arhitectul o întreabă cum o cheamă, cu un glas sugrumat de dorinţă. Fata îi pune un deget pe buze, ca pentru a-i transmite că numele n-are importanţă. Apoi îl ia în braţe, îşi apropie gura de a lui şi-l sărută. O dată. Atât.
Când fata pleacă de pe pod, Gilles de la Rougerie are deja minţile împâclite de gândul de pe urmă. Nu mai apucă să-şi dea seama de efectul zgârieturii, de identitatea tinerei şi de răzbunarea căreia tocmai îi căzuse victimă. Se apropie de marginea podului, se urcă pe zid cu o sprinteneală care-i contrazice vârsta şi gabaritul, priveşte câteva clipe apele Lotului şerpuind pe sub el şi se aruncă în gol. Din colţul în care stă prins de perete, diablotin pare să-şi mişte coada abia perceptibil. Până la urmă, stăpânul lui a învins. Ca de fiecare dată.
Se vede treaba că acest al treilea final prinde cel mai bine la popor. Îngroziţi de sinuciderea inexplicabilă a arhitectului aflat la apogeul preţuirii, mai-marii oraşului decid ca măsură imediată instituirea funcţiei remunerate de paznic al podului. Noul slujbaş, care filtrează tot traficul de pe Pont Valentré, urmează să aibă în subordine două santinele, câte una la fiecare capăt al podului, a căror misiune e să se plimbe neîncetat, fiecare în jumătatea lui, pentru ca asemenea drame să nu se repete. Santinelele se schimbă o dată la şase ore, iar în cele câteva minute în care pleacă un schimb şi vine un altul paznicul rămâne singur şi e obligat la vigilenţă sporită.
În a opta zi de mai a anului 1401, conform istoricului Nicolas Savy (bisous, Nico, ça va? – suntem prieteni şi am fost colegi de facultate), domnii Pierre de Cabazac şi Panurge Vayssiera, consuli ai oraşului Cahors, îl numesc în funcţia pe paznic al podului pe domnul Ramon Chatguier, căruia îi încredinţează oficial cheile construcţiei şi-i asigură o plată de zece franci vechi (francs à cheval) pe lună. Ramon Chatguier depune jurământul de fidelitate în faţa celor doi consuli, preia cheile podului şi se aruncă de pe el la puţine zile de la numire, declanşând pentru prima dată suspiciunea de blestem aruncat de cineva asupra podului sau asupra celor care se încumetă să circule pe el şi n-ar trebui s-o facă. Inutil de spus, cei doi consuli desfiinţează în procedură de urgenţă funcţia de paznic al podului pe care tot ei o instituiseră cu atât de puţin timp în urmă. Sublata causa, tollitur effectus.
