Anul 2021 a consemnat apariția, la editura Polirom, a două volume de calibru, docte fără morgă, care privesc istoria mentalităților:„Moravuri și năravuriˮ(Andrei Oișteanu)și „Românii și Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europeiˮ (Ovidiu Pecican). Ceea ce suscită, în primul rând, atenția în volumul profesorului clujean este sofisticarea metodei. Domnul Pecican nu își circumscrie căutarea identitară în aria europeană, ci o translează în oglinda autohtonă, o disecă multidisciplinar și o sintetizează ca produs al aporturilor regionale și al relației Centru-margine. În secțiunea intitulată „Europa mediană și umanitatea eiˮ, domnia sa propune teza apartenenței noastre mentalitare la așa-numitul „homo medioeuropaeusˮ(HM),tip uman plăsmuit în bazinul etnico-lingvistic dintre Alpi, Baltica și Marea Neagră. Asprimea istoriei, plăcerea deriziunii și a deprecierii de sine, apetitul pentru fantazare și umorul „trist-clovnescˮ sau acid(Ion D. Sîrbu),ne include acestui tipar, grăitor exprimat în figura omului musilian fără însușiri. Pentru a-și susține afirmațiile, eseistul face apel la multe feluri de memorie, îngroașă filiații: evocarea lui Bertoldo, a lui Lazarillo de Tormes în portretul „tricksteruluiˮ național Păcală,„švejkismulˮ lui Caragiale, ș.a.
În partea a II-a a cărții, cititorul primește un obiectiv inversat. Ce calități per se deține românul „făcutˮ, istoric„din peticeˮ(Dan C. Mihăilescu)? Ce mai rămâne din el, atunci când îl extragem din șabloanele „mioritismului, bovarismului, medelenismului, frontierismuluiˮ, sau îl dezlipim din condiționările gestiunii politice submediocre ? Pentru Ovidiu Pecican, specificul nostru național se degajă la intersecția diagonalelor „modului de a fi și de a simțiˮ, pornite din „punctele cardinaleˮ ale unui insolit dreptunghi tipologic al românității: Caragiale-Eminescu-Slavici-Creangă. Fiecare dintre exponenții celor patru provincii contribuie cu o energie tipologică unică în tabloul identitar. Mai importantă decât aceasta este, fără îndoială, rezultanta,„complementaritateaˮ lor „contrastantăˮ(„Eminescu se asociază cu Creangăˮ,„Caragiale își dă mâna cu Slaviciˮ).Foarte interesante concluzii aduce examinarea raportului dintre Centru(Capitală)și periferie, văzută ca un „Hinterland între sat și orașˮ, ca mediator „între Orient și Occidentˮ. După ce îi decupează, sociologic, cercurile(mahala-mitoc),autorul îi decodează înțelesurile literare(„formăˮ mimetică „fără fondˮ,„categorie sufleteascăˮ, la I.L. Caragiale, perimetru „alienantˮ al țărănimii, la N. Iorga, etc.)și îi descrie rezidenții. George Em. Marica și antecesorii săi nu prea aveau cuvinte de laudă despre caracterul tipului periferic : „om lăsător, nehotărât și nesigurˮ, „irascibil, repezit, pătimaș, certăreț, violentˮ, alcătuit din „fatalism țărănescˮ, afectat de obișnuința „compromisului feudalˮ(Virgil Nemoianu).În centrul „prostocrațieiˮ caragialești(Mircea Iorgulescu)îl regăsim pe Mitică ; el sintetizează categoria flecarului, deșteptul care „nu se lasă niciodată în nimic și de nimeni tras pe sfoarăˮ, scepticul slobod la gură și „priceput la toateˮ. Cu toate acestea, îmi pare discutabilă încadrarea sa ca „expresie a centralității, tip uman suprem al românuluiˮ. Prin „bețiaˮ lui „de cuvinteˮ, Mitică pare să corespondeze cu tipul Pișicherului(sforar, șarlatan-turc.)-căruia i se subordonează, ca unui pattern tutelar al lumii marginale. O modalitate alternativă prin care Ovidiu Pecican își organizează discursul o constituie amplasarea conceptelor, culturalist rafinate, în secvențe hermeneutice noi : integrarea lui Eminescu în eminescianismul ca paseism idealizant, a lui Mitică, în triada savant-șugubeață miticism, moftemă, moftologie. De la analiza moftului, ca formulă a frivolității, cititorul descoperă, astfel, tipul moftangiului(„palavragiu, șarlatanˮ),și moftemele din oftalmoftologia lui Vasile Gogea(2012). Eseistul sesizează, și de această dată, foarte bine nuanțele. Nu „românii(…)sunt moftangii prin excelențăˮ, așa cum credea Cioran, ci „moftangiii sunt româniˮ. Concluzia cade fără echivoc:„singurul profet coerent și apocaliptic al României interbelice se dovedește nu doar(…)un Mitică, ci și un moftangiuˮ.
Atitudinea românului generic față de acasă creează noi imagini de sine. Atunci când rămâne între fruntariile țării, de multe ori conaționalul nostru pare tentat să copieze modelul Mitică. Sigur, poate ajunge să se retragă din viața socială, să se izoleze, devenind „adesea un martirˮ(Alexandru Dragomir, despre Eminescu). O parte dintre cei care aleg să plece peste hotare înclină spre prototipul comportamental Fiesco, descris de către Schiller(Ion Vartic). Dacă Mitică încearcă să își recompună, verbal, un loc al său din realitatea pe care o anulează prin persiflare, Fiesco se luptă să își încropească un acasă din jocul amintirilor falsificatoare. Am putea crede că Mitică și Fiesco stabilizează, în ultimă instanță, fețele monedei noastre identitare. Nu este, însă, în întregime adevărat. Unul dintre meritele cărții este tocmai relativizarea modelelor atât de atent selecționate. Opinia domnului Pecican este aceea că „prin condiția lor, nici unul, nici celălalt nu pot beneficia de recunoașterea tipurilor lor ca legitimă pentru centruˮ. Ceea ce simțim, intuitiv, ca fiind românitatea se coagulează într-un concept mult mai nuanțat decât am putea crede sau am putea exprima printr-o schemă simplă.
O calitate neobișnuită a tratatului este actualitatea sa practică. Dacă tot aparținem Europei de mijloc, cum se face că înaintăm, postdecembrist, atât de greu ? Ce anume din noi ne reține ? Studiului psihosociologic, istoric, literar, care ajungea până la curiozități locuționale, i se schimbă, prin aceasta, miza. Descrierea degradării morale de după ʼ90, deplasarea tipului „Miticăˮ spre podiumul axiologic al societății, bine expandat media în toate variantele glossy, îl conduce pe autor la întrebarea legitimă : „Să fie miticizarea un dat ireversibil, pe deplin instalat, al modului de a fi românesc ?ˮ. Cauzele acestei stări de fapt se regăsesc, desigur, în dezastrul moral comunist(George F. Kennan),în eșecul reformării justiției(Virgil Nemoianu), ș.a. Dar se poate, oare, reforma românul cu adevărat ? Aici, istoricul ardelean înclină spre individualismul proactiv al lui Virgil Nemoianu, care în „România și liberalismele eiˮ(2013),milita împotriva „pasivității acomodanteˮ(văicăreala, bârfa),și privea „marginalitateaˮ ca pe o provocare. Surprinde, însă, reacția avută la îndemnul Monicăi Lovinescu, care în „Despărțirea de caragialism. Etica neuităriiˮ(2008)ne cerea „o pauză în deriziune. O pauză în zeflemea. O pauză în moftˮ.„Tragediană prin vocațieˮ, comentează autorul,„Monica Lovinescu cerea unui popor prin excelență satiric și sarcastic să își afirme sobrietatea. De fapt, însă, cum observa odată Eugen Ionesco, umorul românesc era nu atât deriziune, cât o expresie convulsivă a tragicului propriu. În plus,(…)momentul pauzei trecuseˮ, la puțin timp după evenimentele din 1990. Unii lectori ar putea fi tentați să revină : chiar dacă ar putea, oare își dorește românul să se schimbe ?
Adevărat tur de forță multidisciplinar, documentat riguros și savuros adesea, studiul domnului Pecican ne așază într-o lumină central-europeană puternică. Curios lucru, ar putea spune unii, o parte dintre personajele cărții(Tândală al lui Rebreanu, fără a mai vorbi de Mitică, Totò Istrati, etc.),par să gliseze, totuși, spre metehnele Levantului Oriental în care am fost, de altfel, citiți, până pe la 1878. Dacă e să ne amintim culisarea frontierelor politice și culturale de sub picioarele noastre și geografia variabilă a termenului „balcanicˮ, am putea deduce, oare, puncte de conjuncție între „europenitateaˮ noastră „medianăˮ și „balcanismulˮ de care se vorbește atât ?
