Mutarea nu îți aparține

S-au văzut la Cafeneaua Amatorilor. El spune că nu se mai numește așa. Iar ea îl contrazice. Așa face mereu. În ultima vreme, le este din ce în ce mai greu să aleagă o temă de discuție. Emanuel lucrează într-un anticariat. Aranjează vitrina ca nimeni altul. Chiar patronul i-a spus. Se mândrește cu el, are cel mai talentat vitrinier din toată Galeria comercială.

Viviana bea cafea și râde. Are un nume pe care, în copilărie, îl detesta. Ar fi vrut s-o cheme doar Ana. Prietenul ei din copilărie, Emanuel, a fost întotdeauna mai talentat. În pauza de prânz se întâlnesc să mănânce, să bea cafea și să se asculte. La bine și la rău. Nu numai la bine. Nu mai sunt foarte tineri, fac alegeri „definitive”, cum le place să zică. 

A plouat mult în ultima vreme. Săptămâni cu ploi pedante. Viviana e muzeograf într-un muzeu din apropierea anticariatului unde lucrează Emanuel. Mai au destul până la pensie. Și-au propus să nu îmbătrânească urât. Să nu devină posaci. Sau să trăiască doar din amintiri. O să existe mereu un viitor. O cale ce se așterne în fața lor. O cărare poate fi făcută doar cu o piatră de paviment. Are un ultim centimentru pe care ești obligat să-l parcurgi cu atenție, cu mare atenție. Te poate sili frica, sau te poate încuraja iubirea. 

Lumina apusului se alintă în geamurile anticariatului. Rama din lemn tocit de vreme, maro închis, se scaldă în lumina roșiatică. O viață întreagă, Emanuel s-a străduit să găsească sensul fericirii. A avut și o iubită, poate două-trei. Avea, cu fiecare iubire, senzația că a ajuns doar la jumătatea drumului. Restul, se tot înjumătățea, pe măsură ce parcurgea calea și trecea timpul. Ținta, dacă era una, se evapora. Iar el pleca mai departe.

Emanuel nu suportă ideea că Viviana îmbătrânește și într-o zi o să moară. Ea îl mângâia pe umăr și pe cap și-l ruga să termine cu „asemenea enormități”. Vederi pasagere, așa numea Emanuel aceste gânduri chinuitoare.

Sunt amândoi după program. Un tip pe trotinetă electrică le taie calea. Viviana și Emanuel se așază la o coadă. O să fie chemați la masă când se eliberează una. E bistroul lor preferat. Emanuel se gândește la cărțile aduse de curier chiar în acea dimineață. Abia așteaptă să le așeze în bibliotecă. Bătrânul lui patron e mereu activ. Se suie pe scară și aranjează albumele voluminoase ieșite din linia raftului. O ordine desăvâșită pe etajere, o harababură de nedescris pe birou și în toată zona „de jos”. 

  • Într-o zi, o să-ți lase ție anticariatul, a zis Viviana. Mă doare stomacul de foame. 
  • Pe zi ce trece, orașul e mai plin de oameni. Tuturor le e foame la aceeași oră.

Viviana are un apartament într-un cartier aproape cochet. E o formulă convenabilă care o scutește de prea multe explicații. Cei doi prieteni petrec mult timp împreună, timpul trece, vorba merge. Într-o bună zi, unul dintre ei nu o să mai fie și atunci multe se vor sfârși. Cafelele băute la bistro sau în parc, cu fața la fântâna arteziană, brioșele din care rup firmituri pentru porumbei. Asta în ciuda afișelor care nu încurajează acest obicei, de teama înmulțirii șobolanilor. Nu vor mai exista nici scurtele vizite în bisericile-bijuterie, risipite prin centru.

  • Felul în care te dai tu, Viviana, la o parte la trecerea de pietoni și mă lași pe mine să trec, doar ca să te orientezi după pașii mei. O să-mi fie teamă să rămân singur pe drumul pe care mergem în fiecare zi împreună. Nici măcar florile de măceș în tonuri de magenta, care cresc la intrarea în biserică, nu o să vreau să le mai văd. Sau poate vei fi tu cea singură…
  • Prostii! Suferința e în natura omului, a zis ea. Să nu mai vorbim acum despre asta, te rog. Mai bine ne gândim la o plecare la mare. Una memorabilă. 
  • E abia final de martie…
  • Nu vreau la plajă!
  • Atunci?

În stradă iar. Au mărit pasul ca și cum vor să scape de un urmăritor. O mașină a claxonat în gol. Probabil că cei dinăuntru se certaseră rău.

  • Nu mai ocoli subiectul, Emanuel, spune ce ai de zis! În seara asta vii la mine și discutăm. Starea ta e pe zi ce trece mai proastă.
  • Dacă aș fi o frunză, nimeni nu m-ar întreba dacă vreau să cad din copac. Astea-s legile naturi și basta.
  • Pe noi nu ne-a despărțit nimic până acum. Ne ține împreună umorul, lipsa mizei, talentul tău la clătite și cărțile răsuflate pe care mi le aduci sub formă de noutăți extraordinare abia sosite. Sunt, de fapt, cărți uitate sau lăsate de turiști prin hoteluri de lux și apoi vândute de cameriste la anticariate. Și mai e…
  • Ai citit vreo două-trei dintre ele. Aia cu copertă roz și scris auriu chiar ți-a plăcut, nu te mai fandosi.
  • Poate. Și ce ne-ar putea despărți? Spune! 

Emanuel a ținut ușa grea de la intrarea în imobilul unde e apartamentul Vivianei. S-au strecurat în liftul vechi și au urcat, cam zdruncinați, până la etajul al patrulea. Viviana lăsase o veioză de veghe, nu o stingea niciodată. A aruncat cheile pe blatul de la bucătărie. 

  • Pe bulevarde circulă atâția oameni și niciunul nu e acolo pentru mine, a zis ea turnându-și vin roșu în pahar. Nici pentru tine. Trecători indiferenți, mereu grăbiți. Dar noi, noi existăm unul pentru celălalt. 

S-au așezat la masă în postura simetrică a jucătorilor de cărți din tabloul lui Cézanne. O farfurie cu mere și o cană mare cu apă.  Cei doi se privesc în ochi, căutând în lumina anemică a veiozei, să distingă chipul celuilalt. Umbra îi adulmecă și-i răsfață, ștergându-le din riduri. Au pus și tabla de șah pe masă, au aranjat, tăcuți, piesele.

  • E formidabil să îmbătrânești, unii nu au privilegiul ăsta, Viviana ești tare frumoasă în lumina asta. Nici măcar nu e o haină grea, cum se spune. Aduce mai degrabă a joc de cărți. Și asta nu e tot. Privește! E toată istoria mea aici. Toate iubirile mele se citesc în liniile adânci, în ridurile de lângă buze, în umflăturile de sub ochi, în pliurile de la subraț. Să ne așezăm de acum în linie dreaptă. În felul ăsta, nimeni nu ne poate face niciun rău. Va fi un spectacol doar cu noi doi. Unul pe scenă, altul în sală. Nu aș da clipa asta pe nicio alta. Poate doar pe o întâlnire cu Dumnezeu. Să fii sigură că te aștept dincolo. 
  • Taci! Așa ceva nu se spune. Viviana își freacă mâinile. Sunt chestii pentru care e bine să ai o pădure întreagă de lemn în care să bați. Lemn nobil, nu oricare. Vezi că invidia oamenilor e cel mai puternic inamic. 
  • Neliniștea ta e cea mai proastă mutare. Moartea e un lemn numai bun de aruncat în foc.

În întuneric e cel mai bine. Nu te mai uiți la celălalt ca la o pradă sau la un concurent. Lui Emanuel, șahul îi aduce liniște și o nouă perspectivă, cea a unui viitor cu mutări multiple. Jucătorii de cărți ai lui Cézanne, în simetria lor, sunt cufundați unul în nemărginirea celuilalt, păstrând în același timp un aer degajat. Privirea din lateral îi absolvă de orice responsabilitate față de lume. Jocul e treaba lor. Spectatorul e obligat să păstreze liniștea. 

Viviana evadase cu obraji-n palme într-un univers al tăcerii. 

  • Următoare mutare nu îți aparține, a zis Emanuel.

Tabla de șah e o cutie cu jar care mocnește în spațiile delimitate. În fiecare pătrat în parte. Jucătorii, doi trecători, doi străini. Alb-negru, zi-noapte, patru anotimpuri, avansează. 

  • Nici următoarea mutare nu e a ta, a zâmbit Emanuel. Finalul îmi aparține. Eu câștig partida de data asta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *