-fragment de roman
Alina Gherasim
(fragment de roman)
Vreți ca viața să nu se sfârșească niciodată?
În romanul lui Mizuki, în lumea pe care o descrie ea, care e ba interioară, ba exterioară, se infiripă povești de dragoste. În toate felurile posibile. De la cele ieșite din păduri rare, ca ciutele fugărite de amorezi cu gândul la bastarzi izbutiți, până la cele roase de patina timpului, cu rugina scorojită în cristale roșietice, acolo unde stau ascunse neînțelegerea și vrajba. Momentul potrivit apare în roman sub forma unui pește de mărime medie, cu solzi argintii-albăstrui. El se strecoară printre paginile umede de la atâtea evocări de ape. Credeam că nu se mai poartă descrierile de natură. Mizuki o face într-un fel magnific, cu intensitatea caracteristică țării Soarelui Răsare. Dacă Valentin nu înțelege lumea din care vine autoarea, nu poate traduce romanul. Prevăd că o să avem probleme serioase.
Cum să-mi calce mie rufele? Să-mi facă o favoare în speranța că-i dau camera cu o chirie modică sau că la un moment dat o să-l țin pe gratis + servicii de călcat? Are tupeu. Nu pricepe ideea de graniță, de limite care sunt necesare într-o relație sănătoasă, fie ea și de serviciu. Probabil că se gândește la translația rolurilor noastre – prin intermediul deciziilor subconștiente sau inconștiente – așteptând ziua în care o să-i iau fierul de călcat din mâni și o să zic „ce naiba, nu e treabă de bărbat.” În ziua aceea, cariera mea de traducătoare se încheie și începe o nouă epocă. Cea a femeii care știe cum să se comporte în momentul potrivit.
Valentin a scris o carte: Secretele unui traducător de romane. Am citit-o în pauzele de la birou, mi-au plăcut capitolele despre cum să pierzi vremea ca să-ți vină idei. Să nu te cramponezi de nimic. Asta e „stil Mizuki”, îmi place. Nici peștele nu-și pierde vremea, alunecă prin ape, viteza și agilitatea îl situează peste rasa umană poticnită în atâtea chestii inutile.
Solide în roman:
- Solzi albăstrui
- Ochi tulburi
- Nisip fin
- Șosete murdare
- Gard din lemn
- Chimono ponosit
- Chimono lucitor (asta merge și la hibride)
- Soț
- Amant enervant
- Pește (merge și în lista de lichide)
- EL
Lucrurile se clarifică de la sine. Mantra mea de zi cu zi.
Lichide în roman:
- Cuvinte (personajele masculine nesigure)
- Apă (evident)
- Ochi limpezi
- Salcie reflectată
- Gheișă
- Corzi de shamisen
- Melancolie
- Cap plecat
- Prăjituri cu cocos (din acelea mici)
- Alb
- Nepăsare
- EA
La prima rază a dimineții ies la plimbare, să răsară soarele pe nasul și fruntea mea. Am anunțat la birou că nu vin, pregătesc o nouă plecare la München la o conferință. Maria de Hammerstein, ăsta e titlul tău nobiliar. Sunt neliniștită, azi vine și Valentin, cavalerul fierului de călcat și al momentelor crepusculare. O să-i prezint și lui lista mea cu solide și lichide ca pe un mood board după care croim traducerea. Trebuie să aibă un abur anume, un „nu știu ce și nu știu cum.” Hibridele o să le găsim împreună. Nu poți să dai cititorului chiar totul mură-n gură, mai ales că lui Mizuki nu-i pasă de cititori. Nu se gândește la ei când scrie. Îi tratează cu răceală, asta atrage. Îi seduce, necerându-le nici cea mai mică atenție. Probabil că are și ea o Maria de Hammerstein care-i bântuie visele. Și nu e nimic erotic-evident în ele. Ceea ce le face și mai excitante. Cum se poate ca un subiect venit de atât de departe să poată ajunge la inimile cititorilor noștri? Emoțiile și trăirile oamenilor sunt aceleași peste tot, e un clișeu pe care-l detest.
Există în roman o scenă în care EA merge la minimarket și cumpără un singur cartof. Scena e descrisă în detaliu. Se pot broda multe banalități pe tema unui cartof însă autoarea are curaj și părăsește căile bătătorite. Apare, în finalul scenei, și un dezacord datorat unei neînțelegeri cu vânzătoarea. O femeie simplă, plină de bunăvoință și de prea multă politețe. Dialog în două săbii. EA e palidă, cu obrajii fardați discret în culoarea piersicii. Vânzătoarea nu cunoaște cuvântul discreție, se oferă, cu tot ce îi stă în putere. Rețete, iubiri ratate, amintiri despre ceremonialul morților. Cartoful e până la urmă o dovadă de dragoste. Asta e ceva intim. Se topește în mâncăruri hrănitoare făcute după rețete transmise în familie. Pentru ca omul să nu devină nepăsător. Dacă uiți ziua de naștere a cuiva, o să-i uiți și ziua morții. Vânzătoarea a pus cartoful într-o pungă de hârtie. O să păstreze legătura dintre generații. Un simplu cartof. EA iese din minimarket cu pași mărunți, numărați în șoaptă.
Există și o ediție în limba engleză a romanului. Am văzut-o într-o librărie. Pe coperta a patra sunt mici texte „incendiare”, spre atragerea cititorului. Ca să realizeze ce are de pierdut dacă nu cumpără cartea. Oare cine o fi scris aceste panglici literare?
„Un cartof de zile mari, ludic și sclipitor”
Jeniffer
„Tema prieteniei, magistral scrisă. Măiestrie, descrieri iscusite, plimbări sub clar de lună. Totul sub discreta privire a unui bărbat prefăcut. Multă dragoste și multe aventuri ale unei lumi încă nedescoperite”
Contemporary Page
„Totul e bine când se termină cu bine. Cum ar fi zis Shakespeare.”
Women reading circle
„Incendiar”
Flambée Montparnasse Revue
Un bun traducător e obișnuit cu pierderile. Uneori e obligat să se resemneze în fața literei imposibil de reprodus. Valentin e obișnuit să piardă cu sens, asta îl face un traducător de cursă lungă. Și de asta s-ar putea ca ideea lui să lucrăm împreună, să dea roade. Coperta a patra o să arate cu totul altfel. La naiba cu clișeele! Vreau un bestseller care să nu aibă aparențele unuia.
Deja seară. Sună la ușă insistent. E Daniel. Iau o mutră mirată. Îmi fac rapid calcule. A intrat fără să spună nimic, cu un tupeu care mă calcă pe nervi. Am și eu granițe, opreliști, zăgazuri, bariere. Nu le ia în seamă. Deja e în biroul meu trântit pe fotoliul muștar. Suprapus peste filmul cu Valentin. Doar că ochii lui sunt pe mine și nu spre tavan.
- Au venit azi la ușă două femei, i-am zis. Cu chipuri pașnice. Una dintre ele m-a întrebat direct „Vreți ca viața să nu se sfârșească niciodată?”
Daniel a lăsat un zâmbet scurt să răsară. L-a anulat repede.
- E fotoliul meu! am sărit.
- Și tu ce ai răspuns?
- NU! În condițiile astea, nu vreau.
- Tu pricepi? Nu e vorba despre cina ratată, nici despre excursia ta la pescari, ci despre noi doi….Apropos, ce ai învățat acolo? Ceva esențial…
- Că există sirene…
- Ei…Chiar nu poți să fii serioasă?
- Ai mai vorbi cu mine?
- Ana!
- Daniel…
- Spune.
- Un țipăt în noapte, un țipăt înspăimântător, singuratic, izgonit din propria făptură, mi-a dat tonul traducerii. O să iasă o nebunie.
- Dar?
- Nu e niciun dar. O să lucrez cu Valentin. O să-i închiriez o cameră.
- Valentin?!
S-a trântit un geam. Îmi imaginez o pădure năpădită de ciuperci după o ploaie zdravănă. Seamănă cu cea descrisă de Mizuki în capitolul al zecelea. Pe patul de frunze ude se văd micile gâlme maronii și roșiatice, elastice, gelatinoase, care au crescut rapid, hrănindu-se cu picăturile de ploaie. Au răsărit „ca ciupercile după ploaie”, miros a pământ reavăn și a iubire amânată. Nu îmi propun să rescriu cartea lui Mizuki deși sunt tentată. Când o să plouă și Valentin o să calce lent un tricou de-al meu, iar în casă o să miroasă a bureți proaspeți, atunci o să hotărăsc în ce direcție merg cu traducerea.
- Ce-ai de băut? abia aud vocea lui Daniel.
Apă de ploaie, așa îmi vine să-i răspund. Pentru că ciupercile apar din spori și ajung uriașe doar cu apă de ploaie și câteva chestii din pământ. Mă simt ca „un uriaș care aleargă drumul lui”, cum spune Psalmul 18. Realitatea e toată prezentă, doar să ai șansa să sculptezi în masa brută și să ajungi la ea.
Lumea de azi își propune să fie corectă. Asta n-o face mai neînveninată. Aduce sub nasul fiecăruia, odată cu știrile, instagram, tik- tok și altele, o realitate despuiată de șabloanele tradiționale, o realitate care dorește să includă toate fațetele posibile. Să nu lase pe nimeni pe afară, să se dezvolte pe orizontală, cuprinzând cât mai multe subiecte. În declarații, scopul e nobil, asta îl face ușor de pus în practică. În realitate, e vorba despre seducție, sau despre manipulare, după caz. Sau ambele, după trebuință. Sau despre consum și câștig. Ideea de transcendență e înlăturată.
Un idol al generației anilor ’60, spre exemplu, era în epocă o figură intangibilă, a cărui viață era (destul de) bine ținută sub cheie și eliberată pentru reviste ca Paris Match. Acum îl pot observa pe idol în filmulețe de amator, puse pe rețelele de socializare. La el acasă, bătrân decrepit, în camera dezordonată, cu fundal sonor de nepoți enervanți. Nu se mai poate opune.
Pentru un scriitor e mană cerească. Subiectele răsar ca ciupercile după ploaie. Totul e să-l atingă în punctul cel mai sensibil. Mizuki știe să se lase atinsă de întâmplări într-un mod magistral. Și mai are un talent. Oferă cititorului senzația că viața ASTA nu o să se sfârșească niciodată. Valentin, cum o să traduci așa ceva în timp ce-mi calci maieul?
- Doar gin.
