Recviem pentru un pisic. Toulouse

Dragostea e o povară cumplită.

De cele mai multe ori pentru cel care o primește, mai mult decât pentru cel care o oferă. Ești iubit și iubești înapoi, dar sunt atâtea așteptări la înălțimea cărora te străduiești să fii. Atâtea așteptări la înălțimea cărora nu ai cum să fii. Nu întotdeauna. Totuși ai vrea și faci eforturi pentru asta. Pentru că toată dragostea aia pe care o primești și pentru care ești recunoscător nu poate să rămână nerăsplătită. Nu ai voie să abandonezi, nu ai voie să părăsești, nu ai voie să fugi fără să lupți pentru lupta celuilalt.

Aceasta este doar o mică parte a poveștii mele. Povestea mea despre iubirea dintre un om și un pisic. Ridicola poveste a iubirii pentru un ghem de blană miorlăitoare. Un om și un pisic. O curiozitate a naturii sentimentelor. Un om și un pisic? Ce fac eu aici? Când în jur mor oameni. Mulți. Tineri. Bătrâni. Mai mulți și mai fără rost ca niciodată. Și iată-mă pe mine, prăbușită în absența lui, povestindu-l, povestindu-i moartea, povestindu-i iubirea. Povestind ghemul de blană care a știut să dăruiască iubire unui om, din toată inima lui generoasă și mare, disproporționat de mare față de dimensiunile lui, din inima lui de pisic care a știut să iubească mai deplin ca un om. Toulouse.

*

E ora douăsprezece noaptea. De la zece a început să respire greu. De când i-ai așezat castronul în față, iar el a încercat, ca de fiecare dată, să-ți facă pe plac și să ia un dumicat. Doar că nu a mai putut. S-a pornit, în schimb, să tragă aerul pe nări cu furie de furnal, ca un bătrân fumător, lovit de astm. Te uiți la el și știi că nu o să mai poată să lupte. După ce, de aproape o lună, ați luptat împreună și ai sperat. Mai întâi ai sperat că diagnosticul nu este atât de crunt. Apoi ai sperat că, totuși, veți reuși împreună să o mai duceți un timp. Și, în cele din urmă, ai sperat într-un miracol. Deși tu știi că miracolele sunt atât de rare, dar, de asemenea, știi și să lupți. Asta este ce știi tu să faci cel mai bine, să lupți pentru alții mai mult decât pentru tine. Iar el a știut că lupți pentru el și a luptat împreună cu tine.

*

Mai întâi ai sperat că diagnosticul nu este atât de crunt.

Era sfârșit de februarie, cu cinci ani în urmă, iar afară se împrimăvăra.

E sfârșit de februarie și e aproape primăvară. Enervanta și respectabila Doamnă Miau începe să miorlăie ca din senin și aleargă ca o apucată de la canapea la fotoliu, de la un fotoliu la altul. Își împinge labele cu toată forța în tine, se văicărește prelung, apoi aleargă la celălalt fotoliu și o ia de la capăt. Ture întregi de miorlăieli văicărite și chirceli pe ici, pe colo. Te uiți la ea și – pentru că știi că e cam apucată – te gândești că are o nouă repriză de nervi. Face, totuși, mai urât ca de obicei, iar tu simți că ești udă pe pantalonii de pijama și te cauți uimită, că nu știi să fi vărsat nimic pe tine și parcă nici la vârsta la care să faci pe tine fără să-ți dai seama n-ai ajuns încă. Și atunci realizezi brusc că pisica naște chiar atunci, în momentele alea, la tine în casă. La tine pe fotoliu. Aproape la tine în brațe. Și sari ca arsă, că nu-ți închipui cum ar putea fi să primești în poale niște ghemotoace de blană însângerată. Suni veterinarul care îți spune să stai liniștită lângă pisică, pentru că totul e în regulă, că pisica are încredere în tine și simte nevoia să te aibă aproape. Așa că stai. Ce altceva poți să faci? Încrederea, ca și dragostea, pune o presiune teribilă pe cel căruia îi este oferită. Întinzi cum poți și cât poți un ștergar pe fotoliu, sub pisica chircită acum în chinurile facerii, în timp ce te așezi pe jos, alături, chircită și tu de durere de stomac, ușor rușinată de atitudinea nepotrivită pentru medicul care ești, uluită de miracolul vieții care se produce chiar acolo, sub ochii tăi. Unul câte unul răsar, ca niște mingiuțe de tenis tărcate, umede și încă nedefinite, foindu-se vag sub mama care mai scoate încă unul și încă unul. Ultimul e negru și mai mic decât toți ceilalți. Pisica îi linge pe rând, pe măsură ce ies, iar tu te uiți cu ochii măriți de spaimă și de mirare. Atâtea povești despre pisicile care își mănâncă puii! Atâtea povești despre pui născuți morți! Atâtea povești despre atâtea lucruri despre care nu ai habar! Iar tu stai și aștepți cu sufletul la gură să auzi mieunatul subțiratic, plânsete de copii pisici, lângă mama care îi linge pe rând, ca să te asiguri că sunt vii. Ai emoții mai ales la ultimul, care e complet diferit de ceilalți trei. Atât de mic și neajutorat! Singurul negru la culoare printre ceilalți trei tărcați. Și chiar dacă îl auzi cum scoate țipătul dintâi, subțirel și tremurat, te întrebi dacă o să facă față până la capăt în următoarele zile. Astăzi, însă, acum și aici, viața începe și duhul acestei lumi intră în el, ca în toți ceilalți, patru gogoloaie care au ajuns pe acest pământ pe care îl simt și-l miros, dar nu îl văd încă. Pentru ei aventura tocmai a început.

*

Este douăsprezece noaptea, la capătul unei zile de aur și rugină. Este sfârșit de octombrie și de abia cum e toamnă. După ce a părut că vara urma să se transforme în iarnă, toamna s-a întors cu drepturi depline de culoare și lumină. Iar acum…, acum… Cum poate să fie atâta întuneric după toată lumina de azi? De unde a apărut, așa din senin? De unde atâta ceață după soarele ăla care te-a făcut să speri? Ați luptat împreună o lună întreagă și ați crezut (sau poate doar tu ai crezut și l-ai împins și pe el să creadă) că veți învinge, că o veți scoate la capăt cumva. Iar acum stați amândoi învinși pe podeaua dormitorului, izolați, separați în insula voastră de neguri, de toată lumea. Vrei să îl mângâi, să-i alini cumva suferința, să-l ajuți să treacă pragul și ți-e frică. Ți-e frică să nu se întoarcă înapoi și să nu se chinuie numai de dragul tău. Blestemata asta de nevoie de a ușura suferința! Poate că, până la urmă, singura suferință pe care încercăm să o ușurăm e a noastră. Pentru că numai ușor nu poate fi pentru celălalt să aleagă între a dormi și a rămâne treaz. Între plecarea într-un necunoscut fără durere, și păstrarea lumii, așa cum o știți amândoi, plină de durere, dar o lume care vă conține încă pe amândoi, împreună.

”Hai dormi, ca să pot dormi și eu! Hai să-ți fie ușor, ca să-mi fie și mie ușor!” Și: ”Nu mai este nevoie să lupți, este ok să te odihnești, este ok să pleci, o să fiu bine, nu, nu te mint, nu mai trebuie să stai cu mine, o să stau doar eu cu tine pentru cât vei mai voi să rămâi.”

Botul se cască în căutarea aerului care nu mai ajunge unde trebuie. Pupilele se dilată și aproape că până și ele gâfâie de spaimă, de spaima trecerii. Stai lângă el și plângi, în timp ce mâna se întinde să mângâie urechile din ce în ce mai reci. Închide ochii și ușurarea care pare să-l cuprindă te cuprinde și pe tine. Apoi, de afară, miorlăie un alt pisic. Ochii se deschid, capul se întinde pe spate. Respirația nu mai este așa sacadată, pare să se fi reglat cât de cât. Te gândești că poate lucrurile nu sunt atât de rele pe cât par. Se ridică tremurând pe labe, își ia avânt și sare în pat. Și îți spui că poate te-ai înșelat. Până la urmă, mai sunt și miracole. Așa a spus profesorul săptămâna trecută.

Încearcă să își găsească locul, se face ghem, se ridică, se așază din nou, se ridică iar și sare din pat. Se târăște dedesubt și nu mai vrei să-l tragi afară, nu mai vrei să-l forțezi, nu mai vrei decât să-ți fii ție însăți egală și să respecți ce ai promis. Că îl lași.

*

Apoi ai sperat că veți reuși împreună să o mai duceți un timp.

Cinci ani de zile, ghemulețul negru a supraviețuit. O bucățică de catifea, o panteruță miniaturală, un caraghioslâc care a sfidat biologia. Un caraghioslâc de catifea neagră, pe care mama lui îl lua de ceafă și ți-l aducea în pat lângă tine. Îl duceai înapoi în coșuleț, lângă ceilalți și ea ți-l aducea din nou. Ca și când ar fi știut că va fi mai al tău decât oricare altul. Că va depinde de tine. Și tu de el. Pisicul tău vrăjitoresc. Toulouse.

Mai întâi ai vrut să-l dai. Ca pe ceilalți doi tărcați. Să păstrezi doar fetița. Pe Marie. Apoi Ana a spus: ”Hai să-l păstrăm, că ăsta e special.” Iar el ți-a arătat că așa era. Venea și ți se așeza în căușul dintre umăr și obraz, în scobitura gâtului, minuscul, nefiresc de mic. Torcea și adormea acolo. Câteodată, te lingea și te mușca drăgăstos de ureche. Și a rămas.

Cinci ani în care s-a transformat din ghemulețul de catifea neagră într-un motănel grațios și delicat, ca un bibelou de onix. Singurul din trupa de patru pisici care se ținea peste tot după tine, ca un câine miniatural, deghizat într-o pisică bibelou de onix. Singurul care dormea cu tine, care încă te lingea pe frunte când adormeai sau îți mușca ușor și drăgăstos degetele. Singurul care stătea lipit de tine, pe canapea. Singurul care îți citea gândurile și îți urma vocea. Singurul care știa tandrețea fără intruziune. Singurul care adormea între brațul și trunchiul tău și apoi se ducea puțin mai încolo, să nu te deranjeze și să nu te trezească. Doar câteodată, noaptea, se mai foia prin cameră. Și în zilele voastre bune, nu avea întotdeauna chef de poze. Sau făcea nazuri la mâncare, chiar și atunci când nu era la dietă. Dar știa ca nimeni altul să fie doar al tău. Pisicul daimon.

*

Și, în cele din urmă, ai sperat într-un miracol.

S-a băgat sub pat și l-ai lăsat acolo, pentru că nu ai mai vrut să-l forțezi să fie nimic din ceea ce nu mai poate să fie. Minutele au trecut ticăind și s-au dus unul după altul în liniștea nopții. Stai lungită pe pat, cu lumina aprinsă, strivită de oboseală și de neputință, dar somnul nu se lipește de tine. Cu ochii fixați în tavan, te simți prinsă într-o pânză de păianjen înghețată. Timpul, noaptea, curge cu lentoare de moarte. Hypnos și Thanatos, stăpâni în întuneric, îl înlănțuiesc pe Cronos. Între viață și moarte, eternitatea leagă tărâmurile, unul de celălalt.

Minutele trec și te întrebi ce o să faci dacă vă prind zorile așa. Te întrebi dacă mai poți să îl lași încă o noapte în care să se chinuie în felul ăsta. Încă o noapte în care să-l chinui cu dragostea ta care nu-l lasă să plece. Încă o noapte în care să te chinuie cu dragostea lui care îl ține aici. Încă o noapte în care să vă chinuiți reciproc. Dar cum să iei hotărârea? Cum să poți să iei o asemenea hotărâre? Cine ți-a dat ție drept de viață și moarte asupra lui? Ai avut doar minunatul privilegiu să îl vezi venind. Iar acum ai cumplitul privilegiu să îl vezi plecând. Cine îți dă dreptul la mai mult? Cine te crezi să ai dreptul la mai mult? Ce glumă crudă a Celui care ne toarce clipele să ne facă să credem că dragostea ne dă drepturi! Când ea ne dă doar dreptul să fim martori. Să asistăm, bucuroși sau neputincioși, la miracole și mistere.

*

Noaptea se trece și misterul Celei care se apropie mă umple de frig. Îmi curg sloiuri de gheață prin vene și gânduri. Îl aud mișcând. Respiră din nou sacadat, un ritm de avalanșă care ne acoperă. În ciuda avalanșei care se apropie sau, poate, tocmai din cauza ei, vrea să iasă de sub pat. Deasupra lui, îngerul morții întoarce aripile vieții pe dos. Două miorlăituri, două strigăte, două nepisicești și neomenești chemări ale lumii de dincolo îmi sfredelesc urechile și creierii. Și apoi liniște. Săvârșitu-sa!

Iau în brațe corpușorul minuscul și îngrozitor de firav, mult mai minuscul și mai firav decât a fost vreodată, dar cald încă. Sunt mai în preajma morții ca oricând în toată viața mea, lângă trupul negru al unui pisic în care am văzut cândva cum intra viața. Îl strâng la piept. I-am promis că îl las să plece și m-am ținut de cuvânt. Dar mie încă nu mi-a promis nimeni că mă lasă să plec. Îl înfăș în pătură și îl las deoparte, în baia cea mică. După care mă prăvălesc hohotind.

Toulouse.