Şi nu cunosc, în acest anotimp al doliului şi al despărţirii, decât o singură teamă care mă bântuie şi mă arde, o teamă care se naşte din adâncul tulburat de vise spre a urca,pe scara de lacrimi a treziei, spre dimineţile vegheate de aspra pasăre a singurătăţii : teama de a nu mai putea regăsi, în acest vârtej de sunete al vieţii în care sunt prizonier, glasu-ţi delicat şi plăpând adunând, în marginile sale, întreaga iubire dăruită de timpul spre care revenim,mereu, halucinaţi.
Este această teamă care mă străbate însăşi teama de a fi expulzat, definitiv şi irevocabil, în spaţiul de exil ce nu mai este mângâiat de atingerea ta şi nu mai este străbătut de cărările pe care paşii noştri au mers, cândva, este această teamă care se apropie de mine ecoul îngheţat al tăcerii ce mă ispitea în zilele care au urmat morţii tale, cu forţa de genune a abisului din care ştiam că nu mă voi mai putea întoarce.
Este această teamă , cea pe care o înfrunt în paginile firave ale jurnalului nostru, sentimentul de sfâşiere pe care cei împăcaţi cu biologia stearpă a vieţii lor monocorde nu îl vor încerca niciodată, astfel cum se ridică din margini de ocean, ca un imens tumult al tăcerii, teribil şi etanş, ca o ploaie densă de noiembrie târziu.
Căci cei care nu au iubit, cei care nu au visat, cei care nu au cunoscut decât somnul tern al zilelor interşanjabile nu pot fi bântuiţi de teama despărţirii şi nu pot striga spre cerul închis ca o poartă de cetate pustiită dragostea lor, tânguire însângerată şi fără de capăt.
Pentru toţi aceştia ordinea firii este o ordine a uitării, iar amnezia în care se cufundă este asemeni unui fluviu ale cărui ape îi spală de amintiri, ca de o piele lepădată, spre a primi o altă viaţă. Dorul nu se apropie de ţărmurile lor, iar paşii le sunt goi, curgând spre propria lor moarte cu rigoare de metronom.
Tututor acestora paginile acestui jurnal nu li se pot deschide, căci inimile lor nu au fremătat şi peste cerul lor nu s-a arcuit un soare al toamnei, încărcat de presimţiri amurgului : o existenţă veştedă i-a cuprins, asemeni unei întinderi ce nu este scuturată de mişcarea iubirii.
Şi despre această teamă de a te pierde şi de a fi pierdut depun mărturie rândurile pe care le scriu : ezitante şi îndurerate, ele sunt cântecul cu care te chem şi ele sunt mâinile cu care încerc să te ating. Fragile şi visătoare, aceste pagini în care te caut sunt tot ceea ce mi-a mai rămas, iar singurătatea atroce mai poate fi îmblânzită doar de vocea ta, acea voce în care se adună, ca într-o deltă a amintirilor noastre, izvoarele de complicitate ale fericirii pe care am cunoscut-o, cândva.
Şi doar astfel, prin reverie şi prin lacrimă, prin peregrinare de vis şi prin privire ce caută cerul, putem alunga teama pierderii şi îndepărtării. O firavă cărare mi se înfăţisează şi ştiu că tu eşti cea care, cu degete de fum, o faci să se nască, ca pe o alinare fugară. Şi din nou, de departe, din adânc, parfumul tău mă învăluie, la fel cum ne invăluiau, de demult, atât de demult,dimineţile toamnei.
Reuniţi în mişcare de iris a visului, respirăm ca o singură fiinţă şi durerea se şterge, topită în surâs delicat :cuvintele ce le credeam pierdute tu mi le aduci, din nou, în vreme ce foşnetul cerului vegetal al casei noastre pierdute ne primeşte, matern, ca pe un semn al păcii eterne.
