Majestatea Sa Regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii a trăit ca sfînt național, a domnit ca anonim suprem și a murit ca anacronism.
În 96 de ani de viață și 70 de domnie, Regina a fost ferită de greșeală, cum feriți sînt numai cei ce respectă ordinea profundă și datoria fără sfîrșit. În jurul ei, lumea s-a schimbat într-atît încît o viață exemplară și o domnie nepătată au devenit o excepție izolată și, în cele din urmă, un reper încifrat. Adică o pildă nesocotită de mersul veiții publice și urmată, în taină, de oameni fără altă cădere decît credința sau amintirea credinței în virtuțile elemenare ale vieții: cinste, onoare, muncă, umilință.
Din chiar clipa dispariției, Regina, lasă Marea Britanie și lumea ce n-a renunțat la spiritul libertății britanice în fața unui viitor incert. Căci plecarea Reginei, după o stăruință virtuoasă de 70 de ani, nu e doar semnul care pune capăt unei domnii și trimite în istorie o figură extraordinară. E incomparabil mai mult. E sfîrșitul unei lumi și retragerea în enclave private a unei civlizații umilite de administratorii ei oficiali.
Cine va conduce Marea Britanie? Și cine va mai da lumii punctul fix menținut în persoana vastă, intimă, anonimă și incoruptibilă a Reginei? Răspunsul e unul și același: nimeni. Epoca post-elizabetană e deja adjudecată de lideri și valori pe care Regina Elizabeta le-a exclus și contrazis cu un fanatism echilibrat: ego-centrism, delir, divergență, ideologie și artele negre ale controlului disimulat.
La sfîșitul unei domnii de durată istorică și puritate neîntreruptă, lumea britanică și prelungirea ei globală sînt un teritoriu anarhic. Politicienii, biserica, învățații, militarii, figurile cu tot dinadinsul publice și-au pierdut sau vîndut credibilitatea. Anihilarea ierarhiilor și a ridiculizarea respectului pentru ale au au făcut loc unei orgii ego-comerciale pe care o numim, tot mai imprecis și în zadar, democrație.
Textul integral, pe blogul lui Traian Ungureanu, AICI!
