Citesc cartea lui Orlando Figes despre viața privată în stalinismul sovietic. Oribilă e concluzia că teroarea dezumanizează și generează pe scară largă sindromul Stockholm (fascinația și dependența victimei față de călău).
12Rușii de după URSS nu s-au putut elibera de comunism pentru că, dacă ar fi asumat deplinul adevăr despre ce au trăit – crimă, delațiune, paranoia, arbitrar, violență statală continuă și economia de Gulag – nu ar mai fi găsit niciun motiv pentru a mai crede în ei ca indivizi și națiune.
O imensă minciună stă la baza noii lor vieți. Poate că doar prăbușirea imperiului rus dominat de oligarhia kaghebistă a lui Putin le va da șansa de a scăpa de trecut nu prin omisiune și amnezie, ci printr-o minimă moralitate regăsită.
E limpede că, dintre toate popoarele captive în utopia marxist-leninistă, rușii au suferit de departe cel mai mult. Le revine obligația istorică de a transforma această suferință de atâtea ori absurdă într-un nou început radical.
