Încă trei trepte și ies de la metrou. Zidul se vede deja, măreț și îmbrăcat în lumina gălbuie a după-amiezii de vară. Vara e anotimpul în care țin inima pe afară, la aerisit. Nu îmi ia mult timp să mă încalț, hainele sunt ușoare, la fel și deciziile. Ar fi trebuit să mă comport altfel cu iubitul meu. Și rochia, dacă aș fi ales una decupată adânc și neagră, lucioasă, aș fi avut mai multe șanse să mă fac înțeleasă. Relația mergea bine, părea dragoste adevărată, dar cu toate astea ne-am despărțit.
Când simt că se apropie întâlnirea cu tata, mă apucă o stare din aia în care îmi vine să iau un buchet de flori și să-l las la întâmplare pe un mormânt necunoscut. Orașul e mare și mă pot mișca prin el foarte ușor cu metroul. Ne-am dat întâlnire la cimitirul Père Lachaise în fața porții principale. I s-a părut ciudat. Am vorbit de două ori la telefon. Vine de departe. De foarte departe. „Ce contează, m-am enervat, există trenuri de mare viteză, avioane.”
Am ales cu atenție momentul. Final de zi. Dimineața am fi fost amândoi morocănoși (semănăm la asta), cu ochii umflați și bărbiile lăsate. Eu l-aș fi privit cu ochi triști. Dimineața e un moment prost pentru doi oameni care nu s-au mai văzut de mult. La prânz, e înnorat de la o vreme încoace. Când ploua, obișnuia să țipe, mă speria. Nici azi nu pot să aud picurii cum bat în geam sau în umbrelă și să nu mă apuce o stare de spaimă.
O să mă abțin. Și o să-l privesc. Parcă îl văd cum apare târziu, fluturând geanta lui din piele de crocodil. Din ea curg chestii multe, ultima oară avea și actele lui de divorț, garanția libertății. Să nu le piardă. „Aha, de ele ai grijă ca de ochii din cap. De mine, nu.”
M-a dojenit că am ales un loc ciudat pentru întâlnirea noastră de treizeci de ani. Treizeci ani de când m-a părăsit. Treizeci ani de când mă doare stomacul atunci când trebuie să-mi aleg o rochie din dulap. Treizeci ani de când fac alegeri proaste.
„E o cafenea tare drăguță”, i-am explicat în seara de dinaintea întâlnirii. „E vizavi de cimitirul Père Lachaise, nu am așezat-o eu acolo.” El a râs, se auzea prost. „Du-te undeva unde ai semnal! Se numește …La vie en….”
Zidul e galben auriu. Pe el sunt scrise sute de mii de nume ale eroilor căzuți pentru țară. Căldura s-a întețit. În țările dinspre nord căldura maximă se acumulează vara, după ora 16. În sud, dogorește mult mai devreme. Poate că de aceea inima bărbatului cu care o să mă văd, nu s-a încălzit niciodată. Locuiește într-un oraș glacial din nordul Europei. Acolo spune el că îi e bine. Îl cred, ce naiba să fac? Îmi plimb mâna pe zidul înalt și caut să simt cu degetele asprimea pietrei semi-șlefuite. Piatra e tandră, el, nu. Am fost un proiect reușit, o ocazie să se mândrească, o vreme, cu mine. Nici nu știu ce o să-i spun. O să bem câte o cafea, el o să-și ia un flat-white, e genul. E un sentiment formidabil să bei cafea împreună cu cineva. Chiar și după o ceartă.
- Să-i spun că m-a rănit
- Să nu-i spun
- Să spun și să-l iert
Toată cultura fină a Europei parcă s-a adunat în Parisul magnific pe care l-au ales și câțiva români. Am fost pe lângă grădinile Luxembourg și am văzut strada – Rue de l’Odeon – unde a locuit Emil Cioran. O poartă închisă. Gri. O sonerie. Alte nume. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. / Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său. ” (Psalmul 102, 15, 16)
El o să-și treacă buzele peste spuma fină a cafelei, e încă un bărbat frumos, cu părul lui cu fire argintii. Iar eu am să-l privesc. Mi-a trimis o poză pe Whatsapp aseară, are obrajul întins, pomeții sculptați. Deja vântul de toamnă se simte în preajmă.
Întârzie. Nu mă mir. Poate că nu mai vine. Nu mi-a dat nicio garanție a venirii, am doar certitudinea plecării lui. În iadul lui personal nu m-a invitat niciodată, m-a luat ostatică. E mobilat auster, ca într-un oraș nordic, plin de moralitate, de fapte cinstite, de alegeri înțelepte, de decizii rigide. Am stat mulți ani la geam (are unul mic rotund, cam sus, pe vârfuri ajungeam) și mi-am croit o cale de scăpare. Desigur că am locuit la mare distanță în spațiul real, dar camera pe care mi-a dat-o la el în întunericul sufletesc, a fost „încăperea” mea.
Neiubirea. Am cunoscut-o din plin. La absolvirea facultății am purtat o rochie neagră lungă, mulată, și o poșetă cu ștrasuri. Nimeni nu era ca mine. Eram deplasată. Pentru asta nu-l urăsc. S-ar putea să-l iert. Pentru neputința lui, pentru toate visele lui care oricum nu s-au realizat. Trăiește, asta mi-a spus aseară la telefon, în umbra amintirilor. Păi, normal. Viața lui e o umbră deasă. Să fugi de propriul copil, fiindu-i cumva alături, doar din orgoliu.
Iar eu am să-l privesc.
Un tip în blugi se uită la rochia mea neagră și lungă. Poate că se miră cum merg prin metrou îmbrăcată așa. Pentru cine, oare? Nu e treaba lui care e ceremonia mea de iertare. O regină din vremuri nevinovate. Cunosc o heraldică a neiubirii, un steag întors cu bățul în sus. O minte sucită după reguli numai de mine știute. Sunt o regină care nu a cunoscut iubirea. Am blazon, arbore genealogic, rochie, coroană, deviză. Tot. Sunt pregătită.
Zidul aspru mi se potrivește, piatra e fierbinte. O să-i propun tatei să facem mai întâi un tur prin cimitir. E un loc istoric vizitat de mulți turiști.
A venit într-un final, fluturând geanta din piele de crocodil, ochelari mari negri și aer de actor urmărit de fani. Eu, cu rochia mea superbă. Scenă dintr-un film de Fellini. Îl privesc. Pare grăbit să intrăm în cimitirul Père Lachaise. Mai e o oră până la închidere. Are dreptate. Și un aer de turist american. La intrare e un tip care vinde hărți cu locațiile celebrităților. Nu vreau să cumpărăm una. Doar nu a ajuns și locul ăsta un soi de rețea de socializare. În afară de câteva nume, ce contează cine unde e? Îmi sare țandăra. El mă privește dezgustat. Mi-a oferit o educație care s-a dus de râpă. „Hai la Jim Morisson”, mă zorește. „Nu mă interesează nici cât negrul sub unghie Jim ăsta al tău.” Se strâmbă. E generația lui. Generația eliberaților de sub jugul rigid al moralei. Ha! Tocmai el, care acum e cel mai încremenit!
Stă ca o flamură în fața lui Jim, iar eu îl privesc. Aici o să-l iert pe tata. Până se apucă unii să sune din clopoțel, să ne scoată de acolo, pentru că locul se închide pe perioada nopții. Lasă geanta jos, i-o iau. Sunt sigură pe mine. E păcat să stea în praf, e o geantă de lux chiar dacă e veche. Ochelarii sunt acum pe cap. În ochi, câteva lacrimi reținute. Are un aer de băiețel, pierdut printre pietrele sure sub care zac Jim, Eugène, Jacques-Louis, Georges, Frédéric, Honoré, Marcel, Oscar, Sarah, Isadora, Gertrude, Colette, Edith, Richard, Yves…
