cocon

dacă nu am plecat încă era pentru că nu îmi lustruisem încălțările

 

aveam un obicei ciudat să insist asupra vârfurilor 

 

să urmez linia tălpii și să mă opresc la călcâi

 

făceam asta atât de de des și apăsat încât nu m-aș fi mirat 

 

să apară undeva o gaură  

 

unde degetele să se joace în voie

 

sau pielea să răsară jenată

 

lângă ușă pantofii îmi stăteau stingheri 

 

nu mă înduram să-i dau cu cremă

 

să le schimb înfățișarea

 

erau orientați spre ieșire ca un batalion de luptă

 

care își așteaptă comandantul

 

știam că odată lustruiți vor fi gata de drum

 

iar eu nu voi găsi nicio scuză să mai rămân

 

în locul care mi-a alimentat fricile

 

fără să pășesc afară ca dintr-un cocon 

 

construit pentru cei mai iubiți prizonieri

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *