dacă nu am plecat încă era pentru că nu îmi lustruisem încălțările
aveam un obicei ciudat să insist asupra vârfurilor
să urmez linia tălpii și să mă opresc la călcâi
făceam asta atât de de des și apăsat încât nu m-aș fi mirat
să apară undeva o gaură
unde degetele să se joace în voie
sau pielea să răsară jenată
lângă ușă pantofii îmi stăteau stingheri
nu mă înduram să-i dau cu cremă
să le schimb înfățișarea
erau orientați spre ieșire ca un batalion de luptă
care își așteaptă comandantul
știam că odată lustruiți vor fi gata de drum
iar eu nu voi găsi nicio scuză să mai rămân
în locul care mi-a alimentat fricile
fără să pășesc afară ca dintr-un cocon
construit pentru cei mai iubiți prizonieri