Există o seamă de scriitori care, deși nu se află astăzi în luminile reflectoarelor, reprezintă repere autentice, semne de statornicie în cultura universală, personalități creatoare de excepție, cu o experiență de viață pe măsură. Readucându-i în circuitul cultural, prin elegante și meticulos alcătuite colecții și serii de autor, Editura Spandugino își urmează cu fidelitate crezul cultural și editorial. Alexandru Ciorănescu este unul dintre acești scriitori erudiți, un spirit enciclopedic care s-a afirmat de timpuriu, iar o parte dintre textele sale, adunate cu grijă între coperțile volumului Scrieri despre literatura română o dovedesc cu asupra de măsură. Apărută recent, în elegantul format al seriei de autor Alexandru Ciorănescu, cartea restituie un corpus de studii culturale și de monografii alcătuite de marele om de cultură îndeosebi în perioada tinereții sale, presărate apoi, de-a lungul vremii, în reviste culturale și de specialitate, în Analele Academiei Române sau în volumele de opere literare pe care le-a prefațat. Îi datorăm această amplă sinteză regretatului profesor Mircea Anghelescu, coordonatorul seriei de autor, cel care le-a cules cu răbdare din arhive și de la Biblioteca Academiei, editând cu o admirabilă grijă tripticul de față, alcătuit din următoarele secțiuni: „Monografii”, „Eminesciana” și „Studii”.
În Cuvântul-înainte, Mircea Anghelescu consemnează impresionanta deschidere tematică a scrierilor lui Alexandru Ciorănescu, explorând fundamentele biografice și intelectuale care au determinat „[e]rudiția, puterea de muncă și inventivitatea manifestate de către Alexandru Ciorănescu în studiul a trei literaturi europene majore (franceză, spaniolă, italiană)” (p. 9). Preocupările s-au manifestat încă de la vârsta de 13 ani, un rol important avându-l moștenirea spirituală lăsată de părinții săi, institutori, dar și fascinația pentru lectură, infiripată tot de la o vârstă fragedă. Foarte curând, întâlnirea cu Ion Barbu, Mircea Eliade, Constantin Noica, N. Steinhardt, Barbu Brezianu, Eugen Ionescu avea să-l ajute să pătrundă într-o atmosferă intelectuală de excepție, în miezul căreia și-a descoperit prima vocație, și anume literatura universală: „Devine ușor de înțeles cum un tânăr cu înzestrarea, studiile și puterea lui de muncă s-a îndreptat spre oceanul studiilor de literatură comparată, de romanistică în special, făcându-și doctoratul în Franța, cu o teză despre Ariosto, dar această probă de forță nu avea în vedere vreo catedră universitară sau altă poziție căutată, ci era consecința neobișnuitei sale curiozități despre care vorbeam” (p. 11). Mai târziu, așa cum vom avea prilejul să descoperim și în acest compendiu de critică și istorie literară, Al. Ciorănescu a avut mereu conștiința existenței unor scriitori valoroși, poate pe nedrept ignorați în epoca lor, și a căutat să le redea locul binemeritat în ansamblul culturii naționale.
Prima parte a secțiunii „Monografii” se intitulează Alexandru Depărățeanu. Studiu critic (1936) și reprezintă o contribuție temeinică, inițiată în urma cercetării unor noi documente de arhivă, ce permit o analiză comparată și de certă originalitate. Precedat de un articol aniversar în paginile revistei Viața Românească, prilejuit de centenarul lui Al. Depărățeanu (1934), studiul i-a provocat interesul pentru o cercetare mai amănunțită, urmată de o imersiune în documentele de arhivă din secolul al XIX-lea. Curând, s-au configurat mai multe direcții de cercetare: pe de o parte, o direcție biografică, ce a permis reconstituirea arborelui genealogic al familiei Depărățeanu; pe de alta, o direcție literar-publicistică, în măsura în care, de exemplu, piesa de teatru Grigore-Vodă a apărut în volum, iar o parte dintre poezii – în revistele vremii. Publicată în Analele Academiei Române, lucrarea atrage atenția asupra tânărului cercetător: „Practic, încă înainte de a-și contura o «specializare» cu care să se afirme, el rupe barierele tradiționale și ocupă poziții temeinice în toată cercetarea literară, manifestându-și puternica sa curiozitate pentru tot ce era legat de literatură” (p. 14).
Al. Ciorănescu observă că memoria posterității („această sită cu găuri atât de inegale”, p. 17) se poate dovedi câteodată ingrată cu acei scriitori care au contribuit, într-un fel sau altul, la evoluția scrisului românesc, îndeosebi la cea a limbii române literare, și la introducerea unor specii literare noi, preluate în mod sincron cu apariția lor în cultură europeană a vremii. Căci, așa cum avea să dovedească mai târziu Eugen Lovinescu, asimilările spontane și în ton cu spiritul veacului ofereau o primă și importantă deschidere a literaturii române spre valorile universalității. Pentru Al. Depărățeanu, a fost o mare neșansă ca opera lui să ajungă pe mâna unor biografi improvizați, inabili în lectura și înțelegerea documentelor, fapt ce a pricinuit o nedreaptă marginalizare a scriitorului. Încercările de revitalizare postumă nu au scos la iveală decât amnezia colectivă așternută asupra operei sale. Chiar dacă nu a fost un scriitor de primă mărime, plutea totuși umbra unei inadecvări între rolul său real și locul ce i se atribuia. Motivele pentru care critica nu l-a înțeles pe deplin, grăbindu-se să consemneze sentințe eronate, nu sunt doar de natură lingvistică, ci și stilistică: Al. Depărățeanu și-a scris opera într-o perioadă de coagulare a limbii literare, când veșmântul stilistic oscila încă între lexicul arhaic și tendințele de preluare, uneori cu prea puțin discernământ lingvistic, a împrumuturilor neologice din franceză și italiană, cele două limbi romanice care înveșmântau o cultură de o puternică și îndelungată tradiție.
Dincolo de arhitectura complexă a monografiei, în instrumentarul critic al lui Al. Ciorănescu se fac simțite frazele ample, elegante și arborescente, metaforele surprinzătoare, pline de prospețime, întrepătrunderile ideatice de mare finețe, conexiunile revelatoare între diferitele dimensiuni ale contextului vremii (istoric, politic, social), dar și o seamă de judecăți de valoare ce-și păstrează actualitatea: „Oricât de tare şi-ar proclama posteritatea independenţa de opinii şi infailibilitatea criteriilor sale, nu e mai puţin adevărat că, şi în faţa judecăţilor ei, un scriitor care vrea s-o câştige trebuie să se prezinte însoţit de reclamă. Niciun poet nu e mare atâta timp cât e un necunoscut şi, în schimb, atâţia poeţi sunt mari pentru singurul merit de a fi ştiut să se facă de toţi cunoscuţi şi de a fi inculcat în mintea generaţiilor succesive axioma talentului lor” (p. 20). De aceea, studiul său critic este, mai presus de toate, o minuțioasă explorare în miezul epocii lui Al. Depărățeanu, pentru a înțelege în ce măsură dificultatea lingvistică a scrierilor sale a alimentat indiferența cititorilor.
Prima parte, intitulată Viața, corectează erorile biografiilor anteriorare și înlătură hiatusurile, păstrând echilibrul între narațiunea fluentă și informațiile de strictă documentare. Rolul determinismului este covârșitor: studiile și călătoriile lui Al. Depărățeanu în Apusul Europei, într-o perioadă când se pregăteau, ca într-un purgatoriu, zorii modernității, au lăsat o amprentă vizibilă asupra creației poetice. Cea de-a doua parte este dedicată operei, cu ample analize asupra teatrului și poeziei. Adevăratul condei al comparatistului se manifestă însă în prezentarea dramei romantice Grigore-Vodă. Ca într-o oglindă literară, piesa este pusă față-n față cu drama istorică Cromwell de Victor Hugo, de la analiza personajelor până la identificarea unor posibile filiații în construcția lor. La fel procedează Al. Ciorănescu și în cazul textelor poetice – volumul Doruri și amoruri, Vara la țară și „un ciclu de traduceri din poezia populară spaniolă” (p. 73), romanceros culese în urma unei călătorii în Spania –, căutând mai întâi influențele. De exemplu, remarcă faptul că din traducerea baladei Alhama nu lipsesc accentele byroniene; totuși, marile modele provin de la romanticii francezi și de la Francesco Petrarca. Încercând să afle cauzele trecerii neobservate a volumului Doruri și amoruri, criticul face o afirmație temerară și neașteptată: „Cultură, varietate de inspiraţie, uşurinţă de versificaţie şi chiar o relativă adâncime de gândire fac din Depărăţeanu un poet excepţional; ajunge să caute cineva a-i constata diversitatea cunoştinţelor şi bogăţia vocabularului, ca să vadă că poetul acesta autodidact poate privi de sus la inspiraţia sărăcăcioasă şi stearpă a vremii” (p. 75).
Al. Ciorănescu analizează metodic, desfoliază cu nesfârșită răbdare straturile poeziilor, însă formulările memorabile vin abia la sfârșit: „a adus în literatura românească orizontul de cultură cel mai întins din câte cunoaştem până la el” (p. 102); „[a]bilitate de stihuitor care utilizează în chip fericit forme încă nefolosite de prozodia română, varietate de închipuire şi de vocabular, respiraţie susţinută şi vastă a versului eliberat din strâmtoarea frazelor scurte şi lipsite de incidente” (p. 132). Anexele ce completează aceste considerații (arborele genealogic, file din cataloagele școlare, articole politice, documente din Arhivele Statului) alcătuiesc o excelentă frescă a realităților epocii.
Al doilea studiu din secțiunea „Monografii”, Ion Barbu. Monografie, a văzut mai întâi lumina tiparului în limba engleză, la Boston, în 1981, într-o etapă de apogeu a activității lui Al. Ciorănescu la Catedra de literatură comparată a Universității din La Laguna, Tenerife. De data aceasta, este vorba despre un studiu de maturitate, căci, la data apariției sale, exegeza operei barbiene înregistrase deja o serie de contribuții critice remarcabile. Deși cunoscută mult mai târziu cititorilor din România, monografia alcătuită de Alexandru Ciorănescu se impune printr-o abordare originală a vieții și operei celui pe care-l consideră „poate cel mai mare” poet român din secolul al XX-lea, pornind de la cele trei limbaje distincte care-i circumscriu creația și, implicit, de la tripla calitate a scriitorului: „Autorul e un critic şi, prin urmare, e de presupus că a înţeles ceva; e un matematician şi, ca atare, ne închipuim că are ceva de propus sau de demonstrat. Din fericire, e şi un mare poet” (p. 156). O analiză seducătoare, dar riguros construită, o demonstrație temeinică și fără cusur, un instrumentar metodologic în care se întrevede vocația comparatistului, dublată de intuiții hermeneutice și accente psihologice, fără a aluneca însă spre biografism, toate acestea sunt trăsături care pun în lumină valoroasa monografie. Se prea poate ca eșafodajul analitic să fi fost edificat cu mult înainte de data apariției sale, iar la o atare idee ne poate conduce observația – deloc lipsită de importanță – că aceasta nu devine tributară variilor curente structuraliste sau deconstructiviste ale epocii, ci urmează un fir argumentativ ale cărui rădăcini le percepem încă din perioada interbelică, din studiul critic și monografic dedicat lui Al. Depărățeanu.
Viața poetului stă sub semnul căutării unor punți între elementele biografice decupate îndeosebi din mărturisirile celor care l-au cunoscut – Gerda Barbilian, Tudor Vianu – sau chiar din propriile-i confesiuni. Acest traseu, mai degrabă biobibliografic, este completat de un profil moral cu insolite reflexii psihologice, creionat într-o manieră unică față de tot ceea ce s-a scris până atunci în alte monografii dedicate scriitorului: „Nu încape îndoială că Barbu e un hedonist, dar un hedonist straniu, complexat şi tensionat, care are conştiinţa că s-a trezit într-un univers ostil. Toată viața lui interioară este o crispare între extreme şi o dialectică a râsului cu plânsul: drama lui personală se poate reduce la setea unui confort interior într-o lume care nu i-l permite” (p. 180).
Urmărim un traseu captivant, din care nu lipsește nicio perioadă importantă din viața poetului: începuturile, căutările interioare, fascinația matematicii, primele încercări poetice, lunga listă de amoruri care și-au pus, într-un fel sau altul, amprenta asupra unor texte poetice, perioada germană, întâlnirea cu poezia lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Edgar Allan Poe, Stéphane Mallarmé. Constatând dificultatea pătrunderii în misterul acestei poezii cu totul aparte în literatura română, plămădită dintr-o tensiune indicibilă, Al. Ciorănescu notează: „Cititorii atenţi (şi criticii vremii nu erau toţi lectori miopi) înţeleg că ganga aparentă a cuvântului e metal pur, că gândul nu e rătăcit, ci complex, că poetul nu oferă versuri de cristal, cu făgăduieli care zâmbesc în transparență, ci sipete cu sertare secrete, unde greutatea indică prezențe preţioase şi bine păzite. Poetul le-a încuiat cu multe chei, eliminând cu grijă toate înţelesurile accesibile imediat” (pp. 175–176).
Sunt remarcabilele paginile ce explorează relația dintre matematică și poezie, evocând o galerie de matematicieni iluștri care i-au influențat evoluția, dar reliefând totodată importanța lui E.A. Poe, din opera căruia s-ar fi născut pasiunea lui Barbu pentru cunoașterea științifică. Dualitatea omului Ion Barbu/Dan Barbilian este surprinsă într-un fragment revelator: „Omul n-a fost, realmente, capabil să fie Barbu şi Barbilian în acelaşi timp. A pretins întotdeauna că rămâne pe acelaşi teren, dar personalitatea lui este identică şi alternă, cam ca în cazul lui Jekill şi Hyde. Al doilea personaj nu intră în scenă decât după ce primul a tras uşa după el: Barbilian s-a interesat de matematici, apoi a devenit Barbu, pierzându-se în poezie, şi, la rândul lui, poetul s-a pierdut în matematician” (pp. 187–188). Al. Ciorănescu ocolește tentația conceptualizării, preferând armonia argumentației și a nuanțărilor subtile, pe măsură ce structurează marile etape ale creației barbiene: ciclul marilor treceri, perioada dionisiacă, apoi cea parnasiană, ciclul descompunerii, ciclul existențelor increate.
Cea de-a doua secțiune a volumului, „Eminesciana”, reconstituie câteva fațete semnificative ale scriitorului Mihai Eminescu și urmărește principalele direcții tematice ale operei sale (timpul ireversibil, tensiunea nedeterminării, destinul citit în grila nenorocului, pesimismul de sorginte schopenhaeriană), dar și „laboratorul” cultural și filosofic în care s-au plămădit: „Aceste valori transcendente, care anulează teroarea timpului şi formează constantele poeziei lui Eminescu sunt trecutul, moartea, iubirea, visul şi arta” (p. 329, s.a.). Fiecare dintre constantele enumerate este explorată în contextul liricii eminesciene, stabilindu-se puncte de conexiune nu doar între diferite poezii și variantele lor, ci și între acestea și literatura romantică a veacului al XIX-lea. Reținem, de asemenea, o consistentă expunere a gândirii politice și sociale a lui Eminescu, impregnată de teoriile preluate din societățile apusene. Corectând erorile formulate de George Călinescu, Al. Ciorănescu abordează cu luciditate una dintre marile probleme ce agită și astăzi tribuna dezbaterilor publice: pericolul înțelegerii și al evaluării unor evenimente din trecut prin filtrul judecăților de valoare ale prezentului.
Capitolul dedicat teatrului istoric eminescian, ce constituie, la fel ca poezia, o sinteză a elementului autohton cu marile teme ale literaturii universale, oferă prilejul unei superbe aserțiuni: „Eminescu ar fi putut să fie şi cel mai mare dintre scriitorii noştri dramatici, tot aşa cum a ştiut să ia locurile de frunte în poezie și printre premergătorii mişcării noastre naţionale. Crescut în solul reavăn şi hrănitor al celor mai bune tradiţii, copacul acesta, cu ramuri ca nişte aripi imense, n-a dat, asemeni cu cel din poveste, decât o singură rodie de aur” (pp. 357–358). La comemorarea unui secol de la dispariția poetului, importanța traducerilor din opera sa revine în actualitate, ca o condiție necesară asimilării lui în marea cultură europeană. Eminescu în traducere spaniolă este un studiu comparatist, redactat din perspectiva celor două limbi (română și spaniolă). Criticul identifică problemele de lexic și de versificație cu care se confruntă traducătorii, apreciind în mod deosebit transpunerile realizate de Rafael Alberti din creația poetică eminesciană.
Din cea de-a treia secțiune a volumului se remarcă, în primul rând, textul intitulat Spiritul european în cultura românească, în care se dezvoltă teoria circulației ideilor în spațiul cultural european și influența lor asupra literaturii române. Departe de a fi o simplă trecere în revistă, capitolul se desfășoară asemenea unei panorame istorice și de mentalitate, trecute pe sub lentila unei spiritualități dinamice, începând din Evul Mediu, de când sunt atestate primele scrieri în limba română, și până în zilele noastre: „Consimţirea spiritualului românesc la câştigurile europene a putut fi integrală, mai cu seamă în timpurile mai noi, dar nu înghite caracterele specifice ale naţiunii. De aceea, întreaga noastră cultură, de la începuturile ei până astăzi, n-a fost un simplu produs de reproducere, de copiere, ci unul de sinteză cu forţele native” (p. 452). Schimbând focusul, Al. Ciorănescu observă și reversul acestui fenomen, cu consecințe nebănuite: „Dintre naţiunile mai puţin numeroase, niciuna n-a dat schimburilor internaţionale mai mult decât România. Lista oamenilor de seamă cu care ne sunt datoare neamurile învecinate a fost făcută de mai multe ori. Niciodată nu s-a atras însă luarea-aminte asupra împrejurării că aceste energii împrumutate se numără tocmai printre cele care au deschis, în patria lor nouă, orizonturile largi europene” (p. 457). În aceeași arie tematică se înscrie capitolul Clasicism și romantism în România, valoros prin migăloasa analiză a celor două mari curente ce au definit deopotrivă spațiul european și spiritualitatea românească.
Aparenta structură mozaicală a acestei secțiuni își dezvăluie curând coerența ideatică, punând în lumină o galerie de personalități care dau măsura universalului – de la Nicolae Filimon și Duiliu Zamfirescu până la Mircea Eliade – sau marile dispute literare izvorâte din confruntările de idei din perioadă interbelică, așa cum a fost acerba polemică dintre tradiționaliști și moderniști. Alături de laborioasele monografii, studiile culturale cuprinse în volumul de față readuc în prim-plan personalitatea lui Alexandru Ciorănescu, unul dintre cei mai importanți comparatiști, critici și istorici literari români, ale cărui scrieri ne dezvăluie astăzi într-un context mai larg, european, valorile autentice ale culturii noastre.
Alexandru Ciorănescu, Opere. 2. Scrieri despre literatura română, cuvânt-înainte, text îngrijit și editat de Mircea Anghelescu, Editura Spandugino, București, 2021, 512 p.
