Pe 29 iulie 2022 se împlinesc 110 ani de la nașterea lui N. Steinhardt. Cu această ocazie , iată un fragment din cartea lui Doru Pavel, avocatul apărării lui N. Steinhardt în procesul lotului de intelectuali al cărui cap a fost C. Noica. Am extras din această carte, intitulată Nedreptatea la Putere 1948- 1990 (ediție îngrijită de Veronica Pavel Lerner și Toma Pavel, apărută la Ed. Vatra Veche 2021), capitolul referitor la acest proces.
Doru Pavel
Procese și avocați
Evocări din vremi grele
Nicu Steinhardt
Și acum, un mic episod legat de procesul de intelectuali din care a făcut parte și Nicu Steinhardt. Capul de lot în acest proces a fost C. Noica, de a cărui prietenie se bucura și Nicu Steinhardt. Era vorba, în proces, de unele cărți aduse din occident, pe care cei din grupul de intelectuali și le-au împrumutat unii altora, le-au citit și au discutat pe marginea cuprinsului lor. Dintre aceste cărți sunt menționate în Jurnalul Fericirii de N. Steinhardt (Ed. Dacia 1994), ultimul roman al lui Mircea Eliade și piesele lui Eugen Ionescu (p.25) și de asemenea „volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi (p.70). Îmi aduc aminte că în dosar, printre cărțile considerate primejdioase era pomenită și una din lucrările lui Hegel sau despre Hegel.
Pentru a intra în tiparele infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută în vestitul art. 209 din Codul Penal al acelori vremi, se mai adăuga și caracterul dușmănos – la adresa regimului – al discuțiilor purtate pe marginea cărților citite și, în felul acesta, se conisdera învinuirea conturată și vinovăția fundamentată.
Citirea și discutarea unor cărți, mai ales dacă acele cărți făceau parte dintre cele interzise de cenzura timpului și provenite din occidentul otrăvit, reprezenta un gest de independență de gândire, de nesupunere la canoanele gândirii planificate, puse în tipare bine stabilite, impusă de sus și practicată cu obediență de cei slugarnici și de cei înfricoșați.
Intelectualii, în măsura în care nu făceau parte din categoria celor aserviți regimului, reprezentau un fel de pericol latent și permanent, un adevarsar prezumat, periculos prin capacitatea de gândire independentă și de exprimare a acestei gândiri. S-ar zice că ceea ce era privit ca un semn de adversitate la adresa regimului era nu conținutul a ceea ce puteai gândi, ci faptul că îți permiteai să gândești cu forțe proprii. Oare nu se impunea ca, atunci când toate resuresele erau în mâinile statului, gândirea, care este și ea o sursă a poporului, să fi fost tot în mâinile statului, condusă, reglementată și valorificată numai de stat, nu și de particulari? Ei bine, intelectualii erau acei particulari care își permiteau să valorifice pe cont propriu această resursă, plină de forță și de efecte neașteptate, care este gîndirea.
Un inginer de la o fabrică din Ploiești îmi povestea cândva că, la acea fabrică a venit în vizită de lucru primul ministru din acea vreme. Nefiind de acord cu o anumită măsură luată de directorul fabricii, l-a întrebat:„Cine ți-a indicat dumitale să iei această măsură?” Directorul a răspuns: „Eu m-am gândit că este bună pentru bunul mers al fabricii”, la care, primul ministru, indignat, i-a ripostat: „Și cine ți-a dat dumitale dreptul să gândești?”
Revenind la procesul grupului grupului de intelectuali în frunte cu C. Noica, este de menționat că Nicu Steinhardt a fost mai întâi citat ca martor. Se intenționa să fie folosit ca martor al acuzării. Dar încercările de a-l determina să declare ceea ce i se cerea, sau poate cum i se cerea, s-au izbit de refuzul său încăpățânat (v. „Jurnalul Fericirii” – Ed. Dacia 1994 – p. 50-51). Ca urmare, după îndelungate discuții și încercări de a-l convinge, a avut loc scena pe care N. Steinhardt o descrie în modul următor: „Pe la cinci aud în sfârșit ticălosule, măgarule, pragmatic ce ești. Mi se poruncește să mă ridic în picioare și să-mi deșert buzunarele.[…]. Ai să vezi tu fanaticule podoabă. Sunt pus sub stare de arest.” (Ibid. p. 51).
De ce a fost chemat Nicu Steinhardt ca martor și de ce a fost schimbat din martor în inclupat?
Aici voi face o mică paranteză, în cadrul căreia voi încerca să investighez unul din aspectele anchetelor penale din acea vreme.
Cum erau anchetați inculpații, cum se obținea recunoșterea oricăror fapte, cum erau determinați să-și mențină aceeași poziție auto-acuzatoare până la sfârșitul procesului o putem intui din câteva rânduri pe care le voi extrage tot din cartea lui N. Steinhardt: „De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea, dintre metodele de «simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a lung repetatelor loviri cu capul de pereți; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e și tovarășul anchetator Jack Simon, mustăcios și rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât ca, în calitatea mea de evreu legionar, să mă omoare cu mâna lui” (Ibid. p. 34). Și iată-l pe același N. Steinhardt după ce – odată condamnat – a fost mutat la închisoarea Jilava: „Ciudată senzație de imensă fericire. Motive: pentru că am scăpat însfârșit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai” (Ibid. p.57).
După ce, în sufletul celui anchetat era introdusă groaza, nu era greu ca, avându-l pe acesta arestat, să fie menținut acest climat de înfricoșare până la terminarea procesului. Procedeele folosite aveau forța să transforme un om într-un simplu emițător de cuvinte, memorizate cu fidelitate și reproduse fără greș. Între om și propriile lui cuvinte părea ca nu mai ființează nici o legătură. Omul nu mai exista. Existau numai cuvintele, așezate, ordonate, și împerecheate după voința exclusivă a celui ce le dicta în interesul reușitei procesului. Reușită însemna vinovăție și condamnare.
În cartea lui N. Steinhardt găsim o caracterizare dramatică a acestei situații. În cursul anchetei s-a decis o confruntare între N. Steinhardt și C. Noica. Iată cum a decurs această confruntare: N. Steinhardt se afla în biroul anchetatorului; este adus C. Noica . N. Steinhardt îl vede, pentru că el nu avea ochelari negri. Noica însă nu-l vede pe Steinhardt și nici nu știe că este de față, pentru că el, Noica, are ochelari negri. Și acum să facem loc propriilor cuvinte ale lui N. Steinhardt:
„Ținuta; stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a luat poziția de drepți. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc așa încât nu are de unde ști că sunt prezent.[…]vorbește pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung și dureros dresaj. Așa vom ajunge cu toții. Nu contestă nimic, confirmă totul… Examenul e scurt și candidatul a răspuns repede și bine. Candidatul se și înclină de câteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsechios, de sărac resemnat și ascultător…” (Ibid. p.26-27).
Lung și dureros dresaj. Aceasta este caracterizarea tragică și exactă. Omul adus la condiția de animal și, în această condiție, supus dresajului.
Dar, pentru ca un proces să fie bine organizat esse nevoie și de alte probe în afară de mărturisirile inculpaților. Probe care să întărească aceate declarații, să dea impresia sincerității, a adevărului. În procesele de felul aceluia la care ne referim, probele folsite erau în mod obișnuit martorii.
Dar, martorii în stare de libertate puteau constitui o problemă. Chiar dacă se reușea să se obțină de la ei declarațiile ce li se cereau, ei puteau să uite unele amănuunte din aceste declarații, puteau să revină asupra celor declarate, puteau să arate în instanță – așa cum s-a întâmplat uneori – că declarația le-a fost luată sub presiune. Este drept, lucrul acesta se întâmpla rar, pentru că și martorii erau niște bieți oameni fricoși. Mai exista însă un risc, și anume acela ca martorul să fie încurcat și uneori chiar zăpăcit de întrebările ce i se puteau pune în instanță. Când cineva spun e adevărul, nici o întrebare nu-l poate încurca, căci toate aspectele adevărului se sprijină unele pe altele și orice răspuns la orice întrebare aruncă o lumină asupra acestui adevăr. Când însă cineva face o declarație care i-a fost impusă, trebuie, la o nouă audiere, să fie atent ca nu cumva vreun răspuns al său la o întrebare să contrazică ceva din cele declarate anterior. Și, oricât este de atent, el poate greși, iar o asemenea greșeală poate nărui proba.
De aceea recrutarea și instruirea martorilor putea constitui o problemă.
Ar fi greu de spus ce anume i-a determinat pe anchetatorii lotului Noica să încerce a-l recruta ca martor pe N. Steinhardt. Poate s-a considerat că, dacă o persoană inteligentă și cu pregătire juridică, așa cum era N. Steinhardt, devenea martor al acuzării și își întocmea declarația după cum i se impunea, nu mai exista pericolul ca, în această calitate de martor, să omită ceva din ceea ce trebuia să relateze sau să fie derutat prin întrebări neașteptate.
Ori, poate s-a considerat că, în situația lui de evreu, N. Steinhardt era un simplu tolerat în acel grup de intelectuali de elită, ceea ce, atrăgând probabil un anumit sentiment de umilire, putea face mai ușoară desolidarizarea lui de grup și acceptarea de martor al acuzării.
Sau poate au existat alte motive, a căror rațiune sau iraționalitate rămîn încă insondabile. Cert este că aceste considerații nu au dus la rezultatul dorit și că N. Steinhardt a refuzat să declare ceea ce i se cerea. În consecință, a fost transformat din martor în inculpat.
Cu privire la atmosfera din sala de judecată, atunci când a avut loc procesul, sunt în cartea lui N. Steinhardt unele amănunte seminficative, atât sub aspectul situațiilor înfățișate cît și sub aspectul modului în care aceste situații apar în viziunea celui aflat în boxa inculpaților.
Iată una din aceste situații, care se referă la grupul „deținuților din boxă, două zeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați […] de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca de front, cu puști militare automate pe carele le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fierea.” (Ibid. p 65)
La fel ca și cele două tunuri din fața barăcii în care s-a judecat procesul de la canal, puștile mitraliere îndreptate asupra inculpaților făceau parte din regia atmosferei ce trebuia să planeze în asemenea procese. O atmosferă destinată să-i influențeze și pe judecători și pe avocați, iar inculpaților să le amintească cât trebuie să le fie de frică.
O altă situație pe care o găsim ȋn paginile despre proces din cartea amintită este cea privitoare la avocații apărării. Spicuiesc cîteva crâmpeie: „Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiți și bănuiesc – apoi aflu precis – și cei mai temători”.(Ibid. p. 66) „Bieților avocați le vine greu de tot. Se știu cei mai supravegheți, nici măcar n-au siguranța osândirii, cum o au cei din boxă; asudă, își șterg discret frunțile, […]. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe une din băncile din fundul sălii și în prezența respectivului anchetator.”(Ibid. p. 67)
În apărarea pe care am expus-o în fața tribunalului, am încercat să demonstrez că, în sarcina lui Nicu Steinhardt nu există fapte care să se poată încadra în infracțiunea de „uneltire” ce i se punea în sarcină. Am spus, între altele, că singurul motiv pentru care el se afla între inculpații din acest proces era prietenia de care se bucura din partea lui Noica. Și am adăugat că, și în această tragică situație, s-ar părea că își găsește aplicare cunoscutul dicton: ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc eu singur.
Pledoaria mea, ca și a celorlalți apărători, n-a avut nici un efect. Nicu Steinhardt a fost condamnat la o pedeapsă foarte grea: 13 ani de închisoare.
Când, după câțiva ani, ca efect al grațierilor condamnaților politici, el a fost eliberat și ne-am reîntâlnit, mi-a mulțumit – cu politețea care îl caracteriza – pentru tot ceea ce am făcut pentru el în proces, dar a adăugat: „Există însă, dragul meu, un lucru pe care nu ți-l pot ierta, și anume că ai spus: ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc eu singur.”
Atunci, când am stat de vorbă cu el, n-am înțeles de ce fusese șocat. N-am zis însă nimic, am inghțit reproșul în tăcere. Acum însă, după ce am citit Jurnalul Fericirii, înțeleg. Prietenia, în închisoare, nu era numai un sentiment, era o valoare morală cultivată la cele mai înalte cote. Din pritenie, Nicu Steinhardt și-a acceptat destinul de cumplite suferințe îndurate la anchetă și în închisoare. Din prietenie, toți au înțeles suferințele celorlalți și au absolvit tot ceea ce, în declarațiile celorlalți, a putut contribui la sporirea propriilor suferințe. Iată cum această generoasă prietenie capătă glas în două mici fragmente din Jurnalul Fericirii: la începerea procesului, inculpații sunt introduși în boxă. „De îndată ce mă văd așezat pe bancă săvârșesc fapta pe care o consider singura meritorie din viața mea: lui Noica, pe a cărui față se citește deznădejdea și în ai cărui ochi lucește o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atât timp cât vînzoleala noastră nu s-a terminat și mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să știi că nu suntem niciunul supărați pe tine, te iubim, te respectăm toate-s bune. Dumnezeu îmi este binevoitor: fața lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuțeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut și eu ceva bun pe lumea asta”. (Ibid. p. 66)
La ultiul cuvânt acordat inculpaților: „Noica demn și palid, nu se recunoaște vinovat față de codul Tribunalului, dar se consideră adânc vinovat față de prietenii pe care i-a târât aici după el și cărora le cere să-l absolve”.(Ibid. p. 70)
Acum, când îmi dau seama că acele cuvinte ale mele – în care străbate și o mică ironie, inoportună în clipele tragice care se desfășurau – acum îmi dau seama că ele putea nu numai să șocheze, dar chiar să rănească. Și îmi îndrept un gând de adânc regret către memoria lui Nicu Steinhardt , gând pe calea căruia aș dori ca, atât lui, cât și lui Noica, să le cer iertare.
Cu același prilej al revederii noastre , evocând unele din suferințele îndurate în detenție, mi-a spus cu emoție: „Acolo, în închisoare, l-am simțit pe Hristos alături de mine”. Citind Jurnalul Fericirii, îmi dau seama că toată perioada detențiunii sale a constituit o căutare neîncetată a lui Hristos și o frecventă întâlnire cu acesta. Încă de la începutul tragicei aventuri, imediat după proces, el mărturisește: „Încep să presimt că Hristos este prezent în pușcărie.” (Ibid. p. 58), pentru ca apoi, întreaga desfășurare a vieții și gândirii sale, oglindită în paginile acestei cărți, să ne apară ca o neîncetată căutare a lui Hristos, acea căutare plină de fervoare care-și găsește expresia în paradoxalele cuvinte ale lui Pascal: „Te caut fiindcă te-am găsit”.
