Interviu cu SIMONA CIOCULESCU, traducător, editor, cercetător, realizat de Steluţa Pestrea Suciu

IN PERPETUAM MEMORIAM

Vestea că Simona Cioculescu a plecat spre o altă lume m-a consternat, creându-mi sentimentul de dor, de a mi-o aduce aproape.
Am recitit cu emoție dialogul nostru din 2017, publicat în revista „Astra. Literatură, arte și idei”, cu un titlu care adună în semnificație viața unui intelectual ce s-a hrănit din sevele cărților. Cuvintele reînvie glasul Distinsei Doamne.

*

„Prin cercetare am avut senzaţia că descopăr o bijuterie străveche”

Până nu demult, pe Simona Cioculescu am întâlnit-o doar pe cărările literaturii. I-am citit unele articole din revista „Manuscriptum”, traducerile, preţuind, deopotrivă, performanţele sale de cercetător şi editor.
Sufleteşte m-a apropiat de Domnia Sa o carte, Domniţa Nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga – Domniţa Gherghinescu Vania. Şi eu pornisem în căutarea „eroinei din corespondenţă”. Această ediţie îngrijită, prefaţă şi cu note de Simona Cioculescu, mi-a oferit o nouă viziune, faţă de ce ştiam, despre „Domniţa spiritului românesc”. Acesta ar fi unul dintre motivele care mă îndeamnă spre realizarea unui dialog faţă către faţă, despre cărţi şi manuscrise, și despre ce înseamnă a fi editor. Un altul ar fi posibilitatea ca interlocutoarea să schiţeze un portret al lui Şerban Cioculescu. Pentru că distinsa doamnă este nora acestuia, fiind căsătorită cu Barbu Cioculescu. Telefonic am fixat întâlnirea mult aşteptată în ceasul mijlociu al unei zile de început de toamnă. Să spun ca Ion Pillat: „În fiecare toamnă reintru în trecut”. Clipele bogate ale aducerilor-aminte mă gândeam că ar fi posibil să le aducem în prezent. O altă ţintă a dialogului. Am traversat Bucureştiul zgomotos din cale-afară şi am ajuns în cartierul Cotroceni, rămas o insulă a bunului-gust. Impresie influenţată probabil de literatură. M-am orientat spre o stradă cât de cât liniştită, case umbrite de verdeaţă, păstrând ceva din farmecul Bucureştiului interbelic. Scopul meu era să ajung cât mai repede la adresa primită. Am zăbovit în faţa casei Cioculescu, cum îmi place să-i spun, amintindu-mi, nu fără a tresări, de personalităţile care au deschis poarta şi de istoriile petrecute aici. Emoţia inundă realitatea mea. Am apăsat pe butonul soneriei. Era ora fixată. Mi-a deschis uşa Simona Cioculescu, plină de zâmbet şi amabilitate aristocrată. Dialogul a început cât se poate de natural, promiţător pentru mine, pentru că Domnia Sa deţine arta de a suprima distanţele, de a crea interlocutorului confortul psihic atât de necesar pentru o asemenea întâlnire.
Mi-am dat seama că omul şi cercetătorul din faţa mea stau într-o strânsă legătură.
Priveam banda casetei din reportofon cum se derulează alene, creând în imaginaţia mea un eşafodaj în care cuvintele amfitrioanei construiesc, pentru a da forma definitivă dialogului.


Steluţa Pestrea Suciu: Vă adresez o primă întrebare, mai mult curiozitate personală generată de cartea Monica Pillat şi Barbu Cioculescu povestind despre atunci. Cei doi parteneri de dialog evocă toamna, anotimp drag amândurora. Dumneavoastră în ce anotimp vă simţiţi confortabil?

Simona Cioculescu: Prefer primăvara şi vara, când natura este în plină efervescenţă, energiile în creştere. Fiind născută în aprilie, anotimpul influenţează starea mea psihică. Acum, iată un început de septembrie, prima lună de toamnă, cu mult soare şi anormal de cald.

S.P.S.: Dialogul nostru îşi ia drumul dintr-o încăpere ticsită de cărţi, reviste, fotografii, tablouri peste care pluteşte tihna aducerilor-aminte. Vă propun un joc: alegeţi, fără să staţi pe gânduri, un obiect cu o încărcătură sufletească aparte pentru Dumneavoastră.

S.C: Dacă vă uitaţi în dreapta vedeţi o fotografie format mare a lui Şerban Cioculescu, cu ochelari şi cu un zâmbet charismatic. Eu am aşezat-o acolo şi în fiecare zi îl salut, chiar îi adresez câteva cuvinte. Pare că participă la tot ce se întâmplă în casă, se bucură de tot ce vede… Prezenţa lui ne încurajează.

S.P.S.: Trăiesc emoţia pătrunderii într-un spaţiu privilegiat. Pe Şerban Cioculescu l-aţi avut profesor la facultate?

S.C: Eu am urmat limbile slave. Nu mi-a fost profesor. Dar îl ştiam de la facultate, de la conferinţe, apoi de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară. Ca studentă la filologie, bineînţeles, îi ştiam cursurile, cărţile, articolele din reviste de specialitate.

Milan Kundera, un prieten aflat departe

S.P.S.: Răspunsul ne conduce spre făgaşul experienţelor personale. De ce aţi ales să studiaţi ceha? Să recunoaştem limba unei culturi prea puţin spectaculoase?

S.C: Am vrut să studiez o limbă deosebită. Mă gândeam că pot face lucruri mai interesante decât în amplul colectiv al celor care studiază şi traduc din limbi foarte cunoscute, de exemplu franceza. Nu am regretat. În iarna lui 1968, am fost la Praga cu o bursă.

S.P.S.: Ce vi se pare demn de relevat din perioada pragheză?

S.C: L-am cunoscut foarte bine pe Milan Kundera. În timp am şi tradus din opera lui. Iată Arta romanului, apărută la Humanitas în 2008. El fiind romancier, dar şi poet şi autor de proză scurtă, adună în acest volum eseurile despre roman.

S.P.S.: O tânără din România vine la Praga pentru a se specializa în limba cehă şi îl cunoaşte pe Kundera. O întâlnire fastă. În ce împrejurare v-aţi strâns mâinile?

S.C: După ce am vizitat Muzeul Literaturii din Praga, m-am oprit la Uniunea Scriitorilor. Acolo, el m-a întâmpinat. După înăbuşirea Primăverii de la Praga, Kundera a fost marginalizat. Se retrăsese, nu mai preda, stătea mai mult acasă, devenise bănuitor. Era şi perioada când se despărţise de soţie. Am stat mult de vorbă. Pentru mine – avantajul de a exersa limba cehă. Probabil că discuţiile cu cineva din altă ţară i-au prins bine, pentru că traversa o perioadă de singurătate. Deja îi apăruse o carte la Paris. Silit să plece din Cehoslovacia, s-a stabilit în 1970 în capitala Franţei. A devenit un nume cunoscut pe plan internaţional. După ce am revenit în ţară, am păstrat legătura prin corespondenţă. Mi-a trimis cărţi cu dedicaţie. Îl consider un prieten aflat departe.

Şerban Cioculescu îşi trăia nevăzut de nimeni angoasele

S.P.S.: Să reînnodăm firul cu istoria familiei dumneavoastră. Cu multă obiectivitate şi mai puţină subiectivitate schiţaţi un portret al lui Şerban Cioculescu, văzut din interior.

S.C: Nu l-am văzut încruntat, trist, plictisit. Ştia să învingă greutăţile, de care n-a dus lipsă. Stările de nelinişte, de îngrijorare, le conserva. Se ducea în bibliotecă, unde se apuca de lucru şi medita. Acolo îşi trăia nevăzut de nimeni angoasele. Când se reîntorcea în familie era relaxat, pentru că nu voia să ne îngrijoreze, să ne încarce cu problemele lui.

S.P.S.: Vă adresez o întrebare prin care să smulgeţi amintirii câteva nume ale celor care au poposit în această casă şi pe care, bineînţeles, i-aţi cunoscut.

S.C: Când am intrat eu în familie nu mai veneau multe persoane aici. În perioada anterioară, de prin 1947, când Şerban Cioculescu fusese scos din toate funcţiile publice din motive politice, deci marginalizat, primea mai mult acasă. Odată reintrat în lumea literară, era invitat la fel de fel de manifestări, întâlniri fie la facultate, fie la Academie, fie la Muzeul Literaturii Române, lansări de carte, emisiuni la radio sau televiziune. Şarmul său era recunoscut. Acasă veneau colegi mai tineri de la catedră. Mă întrebaţi de oameni cunoscuţi aici… familia lui Vladimir Streinu… Mioara Minulescu, locuia în apropiere…, Puia Rebreanu…, Pavel Chihaia…, Dinu şi Cornelia Pillat, deveniţi naşii fiului meu. Poate am mai spus-o. Pentru mine familia Cioculescu se identifică cu însuşi universul literaturii române.

Sunt pretenţioasă în tot ce fac

S.P.S.: Într-adevăr, prin această casă, metaforic vorbind, s-a perindat o parte din literatura română. Vă propun ca după această secvenţă a unor aduceri-aminte, să revenim la experienţele personale generate de cele două direcţii ale activităţii dumneavoastră: traducător şi editor. Cea din urmă în congruenţă cu cercetarea. Şi acum întrebarea: în ce constă dificultatea în munca de traducător?

S.C: Depinde şi de dificultatea cărţii respective. Dacă scriitorul este un rafinat lingvistic – valabil şi pentru literatura poliţistă – nu-ţi permiţi să mergi doar pe linia relatării acţiunii. Cuvintele nu se pun oricum. Trebuie să apelezi la dicţionare, să te consulţi, să găseşti echivalenţe fără să trădezi scriitorul. Sunt pretenţioasă în tot ce fac.

S.P.S.: Aţi tradus şi din limba franceză, nu numai din limba cehă. Aduc în discuţie volumul Eugène Ionescu – Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, apărut la Humanitas. Aţi descoperit un alt Eugène Ionescu faţă de cel pe care îl cunoşteaţi din lecturile dumneavoastră?

S.C: Pe parcursul traducerii, dramaturgul a devenit companionul meu. Am găsit o persoană destinsă, cu umor, cu o viaţă plină. La fiecare pagină mi se dezvăluia o nouă latură a cunoaşterii altui chip de viaţă. După apariţia cărţii, Eugène Ionescu mi-a trimis o cartolină, mulţumindu-mi pentru traducere. De altfel, mai tradusesem şi Prezent – trecut, trecut – prezent, apărut în 1993.

S.P.S.: În profesia dumneavoastră aţi avut două mari popasuri: primul, Institutul de Istorie şi Teorie Literară. Sub ce directori aţi lucrat?

S.C: La început director era Alexandru Dima, apoi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, când am fost transferată la Muzeul Literaturii Române. Apăruse o lege prin care se interzicea ca soţii să lucreze în aceeaşi instituţie. Eu am plecat la Muzeu, iar Barbu a rămas la Institut. De fapt, era vorba de o „restructurare”. Atunci au plecat şi Dinu Pillat, şi Emil Manu şi O. Papadima.

S.P.S.: Aţi numit dumneavoastră al doilea popas la care vom reveni. La Institut se mai păstra linia trasată de George Călinescu în cercetare?

S.C: Se păstra încă linia de seriozitate în cercetare, dar erau plieri acum şi pe latura politică. Călinescu avusese o altă pondere, chiar şi în politică, o altă statură socială. Alexandru Dima de felul său era mai fricos. „Da, să vedem, o să facem”, cam asta era atitudinea lui în faţa personajelor politice. După o vreme se relaxa şi lumea îşi vedea de treabă, fiecare la sectorul său de cercetare. Am fost colegă cu Ovidiu Papadima, Emil Manu, Dinu Pillat, Alexandru Săndulescu, I.C. Chiţimia, Cornelia Ştefănescu.

S.P.S.: Aţi făcut parte din elita Institutului. Când se învaţă tehnica cercetării?

S.C: Încă din facultate te apucai de cercetare la îndemnul unui profesor, care îşi dădea seama dacă un student are înclinaţii spre cercetare sau spre profesorat. Ţi se sugera o temă şi erai îndrumat pentru documentare la biblioteca facultăţii sau Biblioteca Academiei. În felul acesta te familiarizai cu domeniile respective. E ca şi când ai intra într-un oraş străin care îţi face plăcere… te cucereşte.

S.P.S.: Din câte înţeleg, aţi avut aplecare spre cercetare, chiar pasiune.

S.C: În primul rând senzaţia că descopăr o bijuterie străveche. Sapi, găseşti ceva, ai o revelaţie. Aşa se întâmpla cu documentele inedite ale marilor scriitori.

S.P.S.: Ce revelaţii aţi avut în momentul când ţineaţi în mână documente aparţinând marilor scriitori?

S.C: Aţi intuit bine. Am fost captivată de marii scriitori. Rezultatul cercetării l-am valorificat. Cartea Printre cărţi şi manuscrise adună documente inedite, asupra cărora m-am aplecat.

S.P.S.: Câteva exemple.

S.C: Un testament olograf al lui Macedonski lăsat prietenului său Theodor M. Stoenescu, apoi achiziţionat de la soţia acestuia de către istoricul Gh. Cardaş (care l-a publicat fragmentar în „Viaţa românească”) şi, în cele din urmă, ajuns, tot prin achiziţionare, în posesia lui Şerban Cioculescu. Sau acuzaţia de plagiat rostită în decembrie 1938, în „Curentul”, de I.U. Soricu sub titlul Poezia cehă şi Lucian Blaga. Pe baza acestui text şi a schimbului de scrisori dintre Blaga şi Cisek sau Ion Chinezu şi a Antologiei de poezie cehă, apărută la Leipzig şi la care face referire Soricu, am demonstrat ca nefondată acuzaţia după care Blaga ar fi plagiat din Otakar Brězina.

S.P.S.: Pătrunzând în intimitatea unor scriitori prin descifrarea documentelor, le-aţi cunoscut şi faţa nevăzută pentru consumatorii de literatură. Din acest punct de vedere vă consider privilegiată. V-aţi simţit copleşită de personalitatea lor?

S.C: Nu aş putea spune că am fost copleşită în sensul, poate negativ, de a fi strivită. Din contră, sentimentul a fost de bucurie, de entuziasm.

Prin publicarea corespondenţei înviem scriitorii

S.P.S.: Ca cercetător la Muzeul Literaturii Române, aţi avut acces la segmentul epistolar din biografia unor scriitori. În ce măsură cunoaşterea corespondenţei, tipărirea ei, aduce noutăţi în perceperea operei unui scriitor?

S.C: Ajută, în sensul că o pleiadă de scriitori vin spre noi prin latura lor omenească. Mai clar, îi umanizează, sunt transformaţi în personaje reale. Altfel ar rămâne un clasic, un interbelic, închis între file de istorie literară. Agreabilă tinerei generaţii se dovedeşte a fi corespondenţa cu o latură de umor, detaşată, comică chiar… gen Caragiale sau Minulescu. Generaţiile mai vârstnice preferă latura dramatică, chiar tragică, în genul Bacovia. Opera este cunoscută, tipărită. Prin publicarea corespondenţei înviem scriitorii.

S.P.S.: Ajungem într-un punct al dialogului nostru drag mie. Am adus cartea al cărei editor sunteţi, Domniţa Nebănuitelor trepte. Epistolar, Lucian Blaga – Domniţa Gherghinescu-Vania, pentru că despre ea vă rog să vorbim. Aţi avut în vedere că Şerban Cioculescu a frecventat salonul literar al Gherghineştilor din Braşov, în „casa de sub deal”, şi soţul dumneavoastră a debutat la „Claviaturi”?

S.C: Gherghinescu-Vania şi socrul meu au urmat Liceul „Traian” din Turnu Severin. Deci se cunoşteau de când erau elevi. Soţii Gherghinescu au vizitat familia Cioculescu la Bucureşti. Întâlnirile se desfăşurau aici, în această odaie. Publicat în „Claviaturi”, Barbu apărea după Blaga. Un coleg de liceu s-a indignat văzând că un debutant apare după poetul consacrat. De fapt a fost opţiunea redacţiei.

Domniţa Gherghinescu-Vania, un model de feminitate

S.P.S.: Domniţa Gherghinescu-Vania a fost un personaj fascinant. În ce măsură corespondenţa v-a apropiat de ea şi v-aţi simţit implicată în stările ei sufleteşti?

S.C: Mai puţin m-am implicat în această direcţie, mai mult în relaţia celor doi. Mi s-a părut că am descoperit una din rarele iubiri absolute care nu merg spre teluric, din contră, spre astral. Lectura scrisorilor m-a condus la această concluzie. O recenzentă a fost de altă părere, că iubirea celor doi era mai de grabă telurică.

S.P.S.: Să lămurim punctul de vedere exprimat în prefaţa Domniţa şi poetul. Vă citez: „Adevărata ei operă e probabil construcţia propriei sale personalităţi puternice şi armonioase în pofida bolii care a chinuit-o toată viaţa”.

S.C: Am văzut-o ca un model de feminitate, fascinant pentru lumea înaltă a creatorilor. După numele celor care îi căutau prezenţa, am tras concluzia că această calitate este rară. După părerea mea, Domniţa a devenit un personaj mai interesant decât Veronica Micle, pe care o consider mai naivă. În sensul că Domniţa avea altă structură intelectuală, chiar şi omenească. Avea rafinament intelectual şi feminin. O combinaţie irezistibilă. Şi nu în ultimul rând, să spunem fără ocolişuri, o mare diversitate a personalităţilor fascinate de ea.

S.P.S.: Volumul a fost încununat cu „Premiul Uniunii Scriitorilor”.

S.C: Pentru mine a fost un dar, un premiu pentru cele două personalităţi ridicate la un nivel meritat din plin. Domniţa a declanşat creativitatea lui Blaga, scoţându-l atât din criza creaţiei, cât şi din cea omenească de tristeţe. Aş adăuga ca o notă de subsol că familia poetului, sensibilă la calitatea poeziei, în vederea altor trepte în creaţie, a acceptat relaţia. Cornelia Blaga şi-a dat seama că soţul său intrase într-un impas creator, de stagnare, dublat de unul sufletesc. Cea care aprindea luminile era Domniţa, „domina ineffabilis” cum o numeşte poetul.

S.P.S.: În încheierea dialogului, „să povestim” câteva fotografii. Văd şi două portrete: unul al dumneavoastră şi altul al lui Şerban Cioculescu.

S.C: Cele două portrete sunt realizate de Octav Angheluţă. Vă arăt o fotografie făcută în 1996: Dan Cristea îmi înmânează Premiul Uniunii Scriitorilor. Aici sunt cu Mario Vargas Llosa la Casa Monteoru. O frumoasă amintire. Sau împreună cu o parte din colegi, anul acesta, la sărbătorirea celor 60 de ani de la înfiinţarea Muzeului Literaturii Române. Plăcută întâlnire. Se află cu noi, printre alţii, şi scriitoarea Ioana Diaconescu. În facultate, mentori au fost Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Face cercetări în Arhivele Securităţii privind problema scriitorilor, a intelectualilor în general, urmăriţi de regimul comunist. A primit Premiul „Şerban Cioculescu” decernat de Muzeu. Se ştie că socrul meu a condus faimoasele Rotonde, întâlniri desfăşurate la Muzeu. Să vă arăt dedicaţia pe care Milan Kundera mi-a scris-o şi trimis-o de la Paris, pe volumul Arta romanului.

Cu părere de rău am închis reportofonul. Mai ales că atmosfera în care am petrecut cele câteva ore nu se poate imprima pe hârtie.

(Interviu publicat în revista „Astra. Literatură, arte și idei”, nr. 3-4/2017)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *