Autoportret în penumbra lumii

Adevăratele valori transcend timpul istoric, se sustrag gustului comun, canoanelor instituite de-a lungul epocilor și diferitelor sisteme de gândire care au modelat conștiința umanității. Tot astfel, o carte scrisă în semiclandestinitate, într-o vreme când aparițiile editoriale erau rare și condiționate de supunerea  la necruțătorul filtru al cenzurii, se poate dovedi astăzi de o ardentă actualitate, asemenea unui tablou ce-și dezvăluie, pe măsură ce privirea alunecă răbdătoare peste suprafața sa, textura filigranată a celor mai delicate unghiuri. Recenta reeditare a volumului Penumbra de Andrei Cornea, în valoroasa colecție „Distinguo” a Editurii Spandugino, este o revelație pentru cititorul zilelor noastre. Cartea se remarcă, o dată în plus, prin complexitatea poliedrică a incursiunilor ideatice, grefate pe o arhitectură fină, amintind de cifra perfecțiunii. Cele zece eseuri grupate în secțiunea omonimă sunt tot atâtea fațete ale omenescului din noi, prilejuri de regăsire interioară și de întâlnire cu sinele profund. În rama deceniilor scurse de la prima apariție a volumului, mărturisirea autorului capătă un sens aparte: libertatea obligă la valoare, în timp ce, în siajul cenzurii, răsar adesea forme fără fond, camuflate sub o rețea de aluzii și flash-uri orbitoare. 

A ne îndrepta atenția asupra valorilor devine, așadar, o exigență de prim ordin, iar ea trebuie să ne călăuzească de fiecare dată când rostim sau ascultăm povestiri despre om, tatonând notele de mister, de indicibil și neprevăzut care îl înconjoară. Andrei Cornea nuanțează subiectul căutărilor sale: „Căci ea, cartea, exact despre ceva asemănător vrea să vorbească: despre imprevizibilitatea omului, despre imposibilitatea de a-l defini până la capăt, de a-i prescrie, a-i deduce și prezice gesturile și actele, despre capacitatea sa de «a o lua razna» la un moment dat, de a se abate de la orice ar căuta chiar el însuși să proclame despre sine. […] omul ca penumbră a lumii, omul – singură și mare imprevizibilitate, unicul loc unde incertitudinea devine valoare, iar sublunaritatea – adevăr (pp. 16–17, s.a.).

În miezul acestui con de penumbră se înfiripă cele zece eseuri, tot atâtea linii de fugă a căror succesiune ar putea fi, la fel de bine, modificată. Fiecare ar putea deschide, pe rând, o poartă spre peisajul lăuntric al omului, spre acea zonă necunoscută, imposibil de ferecat în concepte definitive. Și totuși, Andrei Cornea alege calea regală, observând în primul eseu, intitulat Filosofia – o problemă privată, felul cum instituționalizarea sistemelor filosofice a dus la un anume tip de profesionalizare, de apropriere a diverselor domenii ale cunoașterii, de transformare a filosofiei în „meditație privatizată sau disciplină academică” (p. 24), cu totul străină de rosturile ei primordiale. Dar această „privatizare a filosofiei” nu înseamnă a abstrage omul din lumea zeilor; există și mitologii ale contingentului, „metafore vii” ale misterului ce ne înconjoară hic et nunc, prin care cugetarea își păstrează rigoarea, vitalitatea, fervoarea. În miezul preocupărilor sale se află omul autentic, persoana privată, și nu măștile purtate de aceasta în decorul societății: „Fiindcă unde sunt persoane, sunt oameni. Iar unde sunt oameni, sunt și zei” (p. 28). Purtând amprenta unicității, persoana palpează starea de provizorat, de continuă așteptare, de dilatare a clipei și a necunoscutului înfășurat între pliurile sale. Adesea evocate, vagul, neclarul și imprecizia par decupate dintr-o estetică a trăirii și amintesc – e drept, într-un registru diferit de cel artistic – de formele impresionismului. Aici se află penumbra, în această înclinație spre abandon (dar numai până la un anumit punct) a ceea ce nu este cu adevărat necesar omului.

În Cetatea și filosofia, confruntarea celor două instanțe prilejuiește un desant surprinzător, pornind de la condamnarea lui Socrate și ajungând la nuanțarea libertății de exprimare a filosofului și a dreptului său de a pune totul la îndoială: „Filosofia trebuie, desigur, să-și depene gândul până la capăt și ea nu are voie să se lase domesticită, îmblânzită. Are nevoie de fervorile sale pentru a izbândi și a fi ceea ce este. Dar fervoare nu înseamnă îndârjire, încrâncenare, lipsa lucidităţii și a conștiinței situaţiei în care se găsește” (p. 38). Filosofia – această Patrie a spiritului – înflorește doar în societățile tolerante, în „Cetatea liberală și deschisă” (p. 35), și nu în sistemele totalitare. Andrei Cornea reia concepția lui Gabriel Liiceanu, potrivit căreia filosoful este cel ce pune diagnosticul Cetății și îi devoalează maladia spirituală. La rândul lor, Cetățile se opun remediului, caută să elimine corpul străin – filosoful –, comportându-se asemenea unui trup care luptă împotriva părții sale cognitive, raționale, în încercarea de a prelua controlul.

Ultimul discipol este un superb eseu despre rigoare, cu multiplele sale forme de manifestare, răsfrânte în toate dimensiunile vieții. Nostalgia vechilor rigori – valorile, frumosul, adevărul – aduce ecouri din timpurile personalității: „Personalitate? O întâlnire cu omul din fiinţă, cu omul adevărat, o întâlnire însă pe teritoriul rigorii” (p. 41). Este și o întâlnire, pe calea narațiunii simbolice, cu ultimul discipol din legenda hasidică repovestită de Elie Wiesel și analizată cu subtilitate de Andrei Cornea. Odată ce ritualurile orfice și-au pierdut rosturile adânci, tobele sacre au tăcut, iar gestul săvârșirii ceremonialurilor de altădată a devenit un simplu reflex. Din faptă, omul s-a contras în poveste („Fiu al faptei nu sunt”, ne anunță, la rândul său, Lucian Blaga, în titlul unuia dintre poemele sale), a devenit povestitorul, cel ce unește și redă armonia lucrurilor: „Pentru povestitor, nici eficacitatea nudă a semnificaţiei, nici eficacitatea în sine a rostirii nu au, în primul rând, mare importanţă, ci numai eficacitatea unei bune întâlniri cu sine și cu celălalt. Povestea nu este nici faptă, nici comunicare de informaţii, ci numai comuniune. Povestești ca să te aduni laolaltă cu tine și cu celălalt și pentru ca această adunare laolaltă să stea sub un ceas bun și sub o rodnică binecuvântare” (p. 44). Marea poveste înflorește doar în penumbra omului: „Și astfel, povestea despre rigoare va zămisli noua rigoare a poveștii” (p. 46).

Criza de timp glosează, la început, asupra feluritelor tipuri de timp care ne fragmentează existența, pentru a dezvălui apoi că mai există o formă, definită prin gol și absență: timpul pe care nu-l avem, resimțit prin stările de frământare ce anticipează criza. Andrei Cornea întrevede o distincție între a nu avea timp pentru valori și a nu avea timp pentru bunuri: „Valorile nu sunt, în fond, altceva decât diferitele feţe ale omenescului, a ceea ce este cu adevărat omenesc în om. A nu avea timp pentru o carte poate semnifica, prin urmare, a nu avea timp pentru o valoare; dar a nu avea timp pentru o valoare pare să însemne, în fapt, a nu avea acces la omenescul autentic, la sinele adevărat” (p. 53). Timpul acordat valorilor presupune, de fapt, o răsturnare a legilor lumii, o ieșire din timp, un prilej de meditație, de împlinire și satisfacție lăuntrică. Cum conștiința lipsei de timp este un dat al condiției umane, suferința se naște din presimțirea rupturii de sinele profund, de cele mai bune potențialități ale sale. Este condiția lui Hamlet surprinsă în scena dialogului cu sine, anticipând existența unui „altceva”, situat dincolo de aparențele lumii și la care ființa nu are acces. La fel, pentru filosof, adevărata meditație înseamnă scindare, crispare, sublunaritate.

Discutând despre Dreptul de a muri, Andrei Cornea observă că moartea nu trebuie privită ca o simplă dispariție, ci, mai degrabă, ca o pătrundere în necontenita curgere. Ființă singulară în diversitatea regnurilor, omul se definește prin a fi, nu doar prin a exista: „Omul adevărat nu-i pasăre, nu-i plantă, nu-i mecanism, nu-i nici spirit pur măcar, nici trup, nici toate laolaltă; e incomensurabil cu fiecare dintre acestea și cu oricare altele; e indefinisabil, inefabil și insolubil. Nu-l poţi măsura cu etalonul îngerilor și nu-l poţi înţelege după măsura fiarelor; limpezimea primilor, ca și a celorlalte, nu i se potrivește și se refuză preciziei și clarităţii, dar și obscurităţii. E o penumbră ce desfide orice regulă, un echivoc ce interzice orice punere în ecuaţie, o nelămurire care se împotrivește oricărui efort de a fi total soluţionată” (p. 66).

În eseul Autoportretul și științele negative urmărim o seducătoare punere în context: artistul/cercetătorul se întâlnește cu sine, își descoperă dublul lăuntric. Valoarea cunoașterii și a științei rezidă în credința cercetătorului în „puritatea și măreția adevărului” (p. 73). Dacă „științele omului” pot tulbura spiritul cu veșnicele controverse pe care le antrenează, rezultatul cercetării nu este niciodată doar o simplă imagine; mereu există și negativul ei, precum un murmur indicibil care se aude la final, martor al eternului „altceva”, mereu presimțit, dar niciodată revelat până la ultima consecință.

Antiplatonism este un „elogiu al aproximativului” (p. 83), precedat de un racursiu reflexiv: înainte de a construi o serie de opoziții la gândirea lui Platon, Andrei Cornea pune sub semnul întrebării (nu însă și al îndoielii, pentru că interogația devine premisa unei suple demonstrații) liniile de rezistență ale acestei filosofii; de altfel, nicăieri nu dă de înțeles că o afirmație filosofică este infailibilă. Dezvoltă apoi cugetarea lui Pascal într-o pluralitate de determinări, creionând un portret mental și spiritual al ființei flexibile în gândire: „Omul – unica și deplina trestie” (p. 81). Grația aproximării, opusă calculului rigid, sporește în „penumbră, blândă penumbră. Nu-l afli în empireul stelelor fixe sau al realităţilor care vor să le semene, ci pe aleile sublunarităţii, pe unde însă nu colindă decât omul” (p. 82). Drumul lui Platon este invers: pornește din teritoriile proscrise ale sublunarității și se îndreaptă spre lumină și limpezime, cu linii sigure și definitive. În lumea Ideilor se contemplă, așadar, tot atâtea ipostaze ale preciziei. Se disting câteva posibile asocieri: trupul și simțurile aparțin clarității, configurării din tușe sigure, iar spiritul – aproximării din care provin toate ezitările, incertitudinile, dar și speranțele omului. Exemplul lui Michelangelo, a cărui evoluție artistică a migrat de la platonismul anilor de tinerețe la o aproximare de tip static, ca un fel de sigiliu care-i încremenea operele într-o formulă premeditat nedesăvârșită, este redat în adevărate pagini de poezie filosofică: „Artistul se oprește fiindcă simte că «inspiraţia», penumbra sub care lucrează, îl lasă pe drum, nu-l mai ocrotește, îl abandonează, iar singur, sub soarele clarităţii, refuză să pășească” (p. 88). Parcă se aud, dintr-odată, murmure dinspre crepusculul romanticilor ori se disting reflexii tremurânde în ape și oglinzi…

Tăcerea lui Philebos se aseamănă cu „pâlcurile de arbori” – simboluri ale penumbrelor pe care Platon le presară în filosofia sa. Este, totodată, una dintre limitele platonismului, marcând experiența esențială a plăcerii. Andrei Cornea îi adaugă experiența morții, prin „plânsul lui Phaidon”, și experiența iubirii, prin „beția lui Alcibiade”. Toate confirmă întâlnirea cu individualul din om, cu persoana, ca dovadă că unicitatea contează, și nu generalul. Tăcerea lui Philebos are consistență și este purtătoare de semne; hedonismul său, ca adorator al Afroditei, reprezintă calea de acces spre zeița protectoare. Sugestiva trimitere la Iliada lui Homer („Căci sunt și la noi zei”) surprinde divinul în efervescenta lui diversitate, prefigurând confruntarea a două concepții opuse, manifestate prin tăcerea lui Philebos și logosul lui Socrate.

Nu doar în Schiță pentru un nou umanism, ci și în alte eseuri se întrevede condiția duală a omului: precum o ființă-amfibie, el trăiește în două orizonturi, încercând o reconciliere între sufletul său divin și trupul material (sublunar). Căutând răspunsul la întrebarea socratică, anticii și, mai apoi, gânditorii Renașterii s-au avântat în ceea ce credeau a fi marea lecție despre om. Pentru Andrei Cornea, lucrurile sunt puțin mai complexe, iar îndemnul pe măsură: „Soluţia este, cred, să fim cu adevărat și, pe cât se poate de integral, copiii timpului nostru, ai sfârșitului secolului al XX-lea. Nu nostalgicii Antichităţii și nici moștenitorii fantasmelor veacului trecut. Să ne raportăm mai cu răceală la umanismul clasic, iar știinţa de astăzi să nu ne deștepte nici frisoane de încântare, nici spaime de dezgust. Să ne respectăm vârsta, venerabila vârstă a civilizaţiei noastre” (p. 122). Dacă omul este penumbra lumii, răspunsul la întrebarea lui Socrate rămâne într-o perpetuă obscuritate, căci nu se poate vorbi despre el decât într-un mod echivoc. Prin urmare, autorul propune „un umanism al penumbrei și al defensivei” (p. 129, s.a.), adăugând: „Există însă o casă a noastră – umanitatea noastră reală. Și este îndreptăţit a crede în ea, chiar dacă seamănă mai puţin cu făclia strălucitoare ce luminează tenebrele, cât cu umbrarul sub care drumeţul ostenit vine să se adăpostească, după ce a colindat îndelung prin colbul drumurilor și prin arșiţa toropitoare a amiezii de vară” (p. 130).

Printr-un tulburător epilog, intitulat Despre fântâni, făurit din simboluri și arhetipuri transpuse într-o proză poetică de un rafinament ce ne poartă cu gândul spre clipa aurorală a limbajului, se înfiripă un elogiu al omenescului în toate manifestările sale: umanitate, sublunaritate, penumbră. „Dar mai sunt și fântâni din care, atunci când te uiţi în penumbra lor, te privește, luminos și albastru, un ochi de cer” (p. 134, s.a.), conchide autorul. Nu ne putem opune tentației de a face conexiuni, mai ales când acestea ne conduc spre poezia modernă de cel mai convingător calibru, de la „sufletul-fântână” al lui Ion Barbu până la fântânile lui Lucian Blaga, epifanii ale ochilor demiurgici și urme ale apelor sacre ce învăluiau cândva pământul precum un scut protector. Și, totodată, ne aducem aminte de poemul Un om se-apleacă peste margine, imbold și curaj de a privi abisul care, la rându-i, ne contemplă…

Cea de-a doua parte, Starea de defensivă, este complementară primeia, Penumbra. O complementaritate, de altfel, anunțată în Schiță pentru un nou umanism, dar și în alte eseuri anterioare. Defetismul, grabnica acceptare a înfrângerii, teama de aventură, disoluția pasiunii și a curiozității l-au îndepărtat pe om de valorile spre care năzuia cândva. „De multe mii de ani ne tot retragem” (p. 139) din centrul Universului, de pe orbita riturilor și a narațiunilor fondatoare, care luau cândva temperatura bunei măsuri a lucrurilor. Confuzia valorilor a dus la o deconstrucție totală și aproape ireversibilă, iar existența a intrat sub incidența unor noi mituri: Istoria, Ordinea și Rațiunea. Până și sistemele metafizice s-au prăbușit, constată Andrei Cornea, după ce ne-au copleșit cu o rețea de falacioase interogații, provocându-ne starea de defensivă. Însă defensiva nu înseamnă fugă: „Dar tocmai fiindcă suntem cu adevărat o lume în defensivă, și nu în simplu declin, nu putem să convenim că, dispărând orice limită, s-a instalat marea confuzie. Căci ne rămâne mereu o citadelă în care să ne mai putem fortifica, o redută unde rezistenţa supremă este autorizată, un bastion pe care toate încercările eșuate de a-l demantela, din partea celor mai strălucitoare minţi, nu fac decât să-l indice ca fiind cu atât mai inexpugnabil, mai benefic, mai de preţ: nedezminţita noastră mărginire” (pp. 155–156, s.a.). Ce ne mai rămâne atunci? A rezista, a învăța să conviețuim cu starea noastră de defensivă, a stabili o limită, o margine peste care să ne aplecăm din când în când… Într-o frumoasă pledoarie în favoarea rezistenței morale, Andrei Cornea amintește de Cartea lui Iov, de povestea celui care a pierdut totul, dar nu și tăria interioară. Ajuns mormanul ruinelor, omul are libertatea de a consimți sau nu la tentația abandonului. 

   Carte a creșterii și descreșterii omenescului din noi, Penumbra ne întredeschide o cale: deși pierdem mereu, avem mereu în față nemărginirea noastră. A duce mai departe povestea despre rezistență înseamnă a rezista. A povesti despre imprevizibilitatea omului și despre inefabila întâlnire, pe căi misterioase, cu eul lăuntric înseamnă a-ți asuma condiția de penumbră a lumii.

Andrei Cornea, Penumbra. Eseuri, ediția a III-a, Editura Spandugino, București, 2022.